Aprind o lumânare, rostesc o rugăciune si varsă o lacrimă!
În mod semnificativ celebrăm în două zile consecutive pe toti sfinţii şi pe toti morţii, ca şi cum ar fi cele două feţe ale unicei medalii – Cristos - se moarte pentru a trăi, în Dumnezeu şi pentru totdeauna.
Luna noiembrie este luna dedicată într-un mod special comemorării celor răposaţi, celor care au încheiat deja pelerinajul lor pe acest pământ. Plecarea pentru ei semnifică o completare a maturităţii, o completare a vieţii, iar pentru noi este o luptă pentru a demonstra nouă înşine capacitatea profundă a credinţei şi a speranţei pe care o construim, din care trăim şi ne alimentăm deseori în dificultăţi. Ei rămân vii în noi atâta timp cât noi le permitem; niciodată nu se despart de noi dacă nu-i îndepărtăm şi nu-i uităm.
Gândindu-ne la cei dragi care ne-au părăsit din punct de vedere fizic, sunt două lucruri care uneori ne frământa, ne fac să ne gândim şi ne pun la încercare: unde sunt acum şi ce legătura există între ei şi noi. La prima deja am răspuns; ei trăiesc din plinătatea pe care au reuşit să o dăruiască încă când erau printre noi, ţinând cont de valorile evangheliei conştienţi sau mai puţin. Ei sunt prezenţi chiar dacă uneori cu dificultate noi acceptăm absenţa - prezenţa lor. Găsim mii de motive să spunem că mai trebuiau să trăiască, că erau prea tineri etc., că parcă am fi noi stăpâni pe viaţa lor şi am trebui să dăm noi ştafeta plecării. Apoi, între ei şi noi rămâne o legătură, o punte de contact mai solidă sau mai puţin, în funcţie de relaţia pe care am construit-o când erau încă pe pământ. Deci ei constituie o prelungire şi pentru noi, lasă o urmă în noi din ceea ce au fost şi continuă să fie. Chiar dacă printre ei se află şi cei mici, şi adolescenţi, şi tineri, pentru Dumnezeu nu contează vârsta, ci cum ei au ştiut şi au reuşit să conlucreze cu harul său în momentele dificile ce au trebuit să înfrunte.
Din punct de vedere cultural pare că este valabil de fapt vechiul sofism al lui Epicur: “atunci când eu există moartea nu există, atunci când există moartea eu nu exist, deci problema nu există, este inutil să ne gândim la ea”. Numai că, aşa cum pot înţelege toţi, problema nu este clipa morţii, ci moartea care în fiecare zi ne însoţeşte, moartea noastră şi cea a celor dragi ai noştri, şi este un lucru care nu se rezolvă întorcându-ne
în partea ailaltă. A şterge moartea din panorama existenţei noastre înseamnă a elimina un element fundamental şi desigur pentru a înţelege cine suntem şi pentru a orienta în mod chibzuit alegerile noastre.
Dar cum se ne întrebăm în mod senin despre moarte? Seninătatea şi moartea sună ca un oximoron, o contradicţie. Moartea într-adevăr este în sine o tragedie, distrugerea omului pe pământ, consecinţa ultimă, "salariul" păcatului, al răului, ceea ce Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Cartea Înţelepciunii, nu a creat şi nu a voit niciodată. Cum să învingem frica? Biserica vine în ajutorul nostru. Domnul i-a încredinţat ei cheile care deschid porţile vieţii. Prin liturgia Bisericii ne face prezente problemele fundamentale ale existenţei în lumina lui Cristos, a Celui care a asumat moartea răsturnându-i semnificaţia.
A ne ruga pentru răposaţi ne permite să le simţim apropierea, dincolo de privarea prezenţei fizice. A primi Euharistia permite o întâlnire adevărată şi profundă cu Cristos şi apoi cu cei dragi care ne-au părăsit şi trăiesc uniţi cu El, fie în condiţia bucuriei depline din cer, fie în aceea a purificării din purgator. A vizita cimitirul în credinţă ne ajută să relativizăm ceea ce ne nelinişteşte în această lume şi să ridicăm ochii spre cer, regăsind dezlipirea justă şi pacea interioară. Mijlocirea pentru cei răposaţi ne asigură şi întăreşte speranţa pentru mântuire: experimentăm că nici un creştin nu este singur în faţa morţii şi nici în faţa daunelor produse în el
de păcat, ci descoperim că putem să ne ajutăm unul pe altul cu mult dincolo de limitele înguste al vieţii pământeşti. Învăţăm că cerul este populat de suflete generoase, care ne iubesc, ne susţine şi ne aşteaptă în paradis.
Orice creştin adevărat deja a pus un picior în cer, deja poartă în sine garanţia vieţii veşnice şi poate să înfrunte cu seninătate problema morţii. Liturgia Bisericii îşi scoate forţa sa din Misterul Pascal, din victoria lui Isus Cristos asupra păcatului şi a morţii. O victorie care este plantată în istorie şi ne este transmisă prin Botez. De aceea mângâierea credinţei nu este o iluzie, nici cu atât mai puţin un pariu pus în întuneric. Dacă suntem creştini este pentru că am avut personal experienţa victoriei asupra morţii, deci nici o moarte, oricât de dureroasă, nu ne poate arunca în descurajare. De fapt există moduri de a muri mult mai amare în înfricoşătoare decât moartea fizică. Eşecuri, dezamăgiri, frici şi suferinţe care chinuiesc viaţa oamenilor, aruncă în disperare ajungând să inducă în mod paradoxal la sinucidere, numai pentru a scăpa de ele. Mai ales păcatele noastre ne sufocă, fie că o recunoaştem fie că nu. Însă creştinul a avut experienţa că Domnul ne răscumpără din moartea interioară, ne eliberează de orice moarte, iertându-ne, ridicându-ne din nou din disperare, reconstruind personalităţi distruse, familii în criză, comunităţi dezbinate.
"Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!" (In 11,21), spune Marta, protestând pentru că nu a evitat prietenului drama morţii; Isus o face să înţeleagă că nu ne salvează de la moarte, ci în moarte. De fapt, Tatăl, deşi nu a cruţat pe Fiul său de moarte, l-a înviat şi nu ne lasă în moarte nici pe noi.
In faţa ochilor tăi o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut. (Psalmul 89). Totul trece şi alunecă pentru totdeauna, lăsând numai vestigiile epocilor precedente, cu monumentele lor şi mărturia despre o lume care nu mai există decât în reconstrucţia obositoare a celor care au urmat.
"Sărman praf imperfect": - este natura noastră şi condiţia noastră, dacă evaluăm cu onestitate şi cu sinceritate viaţa. Suntem sărman praf, plin ochi de fragilităţi şi de erori, sclav al propriului orgoliu şi de ambiţii nepricepute, destinate toate să dispară într-un moment. Isus a venit tocmai pentru a ne elibera de o condamnare veşnică, pentru a ne indica singura cale a mântuirii şi a ne pune în gardă pentru ca să evităm riscul oribil de a ne pierde pe noi înşine pentru totdeauna.
Iadul şi paradisul nu sunt aşa de distante, aşa cum credem adesea: le purtăm înlăuntrul nostru şi ne constrâng, în fiecare moment, să alegem, să luăm poziţie, pentru Bine sau pentru Rău. În luna care conduce din nou atenţia noastră şi afectul nostru spre cei care ne-au precedat în drumul vieţii, suntem invitaţi să privim dincolo de prezent, să nu ne oprim la suprafaţa lucrurilor, ci să privim realitatea cu ochii şi cu inima lui Dumnezeu.
Totul trece, totul curge, aparent spre nimicul din care totul a apărut. O mie de ani sunt ca o zi... Noi trăim în iluzia perenă că totul înaintează fără sfârşit, fără pauze; că orizontul nostru cotidian, populat de aceleaşi chipuri asiguratoare şi susţinut de certitudini neclintite nu se termină niciodată şi că viaţa continuă, trainică şi sigură, pentru totdeauna. Doamne intareste-ma in clipa morti!
2012-10-31
Misiunea educativă a familiei (I)
Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, "singura creatură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi" , este în mare măsură dependentă de îngrijirea părintească încă de la naştere şi încă pentru mulţi ani. Deşi se bucură chiar din momentul conceperii sale de demnitatea de persoană umană, demnitate care trebuie să fie recunoscută şi protejată, este clar că omul are nevoie de timp şi de sprijin pentru a ajunge la perfecţiunea deplină. Această dezvoltare - care nu este nici automată nici autonomă, ci liberă şi în legătură cu celelalte - este obiectul educaţiei. „A educa” vine din latinescul "ducere," care înseamnă " a ghida". Omul are nevoie să fie ghidat de alţii pentru a-şi dezvolta facultăţile sale. Cuvântul vine de asemenea din "educere", însemnând "a trage". Concret, esenţa educaţiei este de a "scoate ce este mai bun" de fiecare, pentru a dezvolta toate abilităţile persoanei.
Părinţii sunt primii şi principalii educatori ai copiilor lor.
Acesta este un drept şi o datorie care sunt înrădăcinate în legea naturală. Prin urmare, oricine poate înţelege, uneori doar intuitiv, că este nevoie de continuitate între transmiterea vieţii umane şi responsabilitatea educării propriilor copii. Ideea că părinţii nu mai au obligaţii faţă de copiii lor odată ce i-au adus pe lume, sau că funcţia lor s-ar putea limita la grijă faţă de nevoile lor fizice, fără a se preocupa de aspectele intelectuale, morale, etc., trezeşte în noi o respingere spontană. Rădăcina acestei respingeri este că raţiunea umană naturală consideră familia ca primul loc pentru primirea şi dezvoltarea vieţii
Sfânta Scriptură şi Magisteriul asumă şi extind motivele raţionale prin care părinţii sunt primii educatori. "Dumnezeu i-a creat bărbat şi femeie iar iubirea lor reciprocă este o imagine a iubirii absolute şi statornice cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om . "În planul divin, familia este "o comuniune de persoane, un semn şi imagine a comuniunii dintre Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt. Procrearea şi educarea din cadrul familiei sunt o reflectare a activităţii creatoare a Tatălui”. Transmiterea vieţii este un mister care implică cooperarea părinţilor cu Creatorul pentru aducerea la existenţă a unei noi fiinţe omeneşti, imagine a lui Dumnezeu, chemată să trăiască ca şi copil al Său.
Educaţia este parte a acestui mister. Acesta este motivul fundamental pentru care Biserica a afirmat întotdeauna că "prin însăşi natura sa, instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt rânduite pentru procreere şi educare care îi sunt încoronarea". Deschiderea faţă de viaţă face parte din esenţa căsătoriei, dar nu se limitează numai la procreerea copiilor: comportă şi obligaţia de a-i ajuta să ducă o viaţă pe deplin umană şi în relaţie cu Dumnezeu.
Misterul Răscumpărării aduce lumină cu privire la rolul educativ al părinţilor în planul lui Dumnezeu. Isus Cristos, care prin cuvintele şi faptele sale, "îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii, care a vrut să se întrupeze şi să crească într-o familie. În plus, el a vrut să ridice căsătoria la rangul de sacrament, aducând-o la plinătatea sa în planul mântuitor al Providenţei. Urmând exemplul Sfintei Familii, părinţii sunt colaboratorii providenţei iubitoare a lui Dumnezeu pentru a conduce la maturitate persoana care le-a fost încredinţată, pentru a o însoţi şi încuraja din copilărie până la vârsta adultă, ca să crească în înalţime şi în har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Papa Ioan Paul al II-lea a rezumat această doctrină explicând cele trei caracteristi ale dreptului şi obligaţiei părinţilor de a-şi educa copiii. Aceste drepturi şi obligaţii sunt esenţiale datorită legăturii lor cu transmiterea vieţii umane. Ele sunt originare şi primare în raport cu ceilalţi agenţi implicaţi în procesul educativ, aceştia din urmă având un rol secundar şi derivat - căci relaţia de dragoste dintre părinte şi copil este unică şi constituie elementul central al procesului de învăţământ. Ele sunt de neînlocuit şi inalienabile, neputând fi nici uzurpate nici delegate în totalitate. Conştientă de această realitate, Biserica a învăţat mereu că rolul părinţilor în educaţie "este de o aşa de mare importanţă, încât, în caz de eşec, cu greu poate fi compensată". De fapt, nerecunoaşterea acestor adevăruri a condus pe mulţi părinţi să-şi neglijeze sau chiar să-şi abandoneze rolul lor neînlocuibil, în aşa de mare măsură, încât Papa Benedict al XVI lea a numit situaţia actuală “stare de urgenţă educaţională" fiind de datoria tuturor de a se confrunta cu aceasta.
Spiritul si finalitatea sarcinii educative
Dumnezeu l-a creat pe om din iubire si la chemat la iubire, vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane. Din moment ce iubirea umana este vocaţia fundamentală şi înnăscută a omului, scopul misiunii educaţionale a părinţilor nu pot fi alta decât de a învăţa să iubească. Acest scop este întărit de faptul că familia este singurul loc unde oamenii nu sunt iubiţi din cauza a ceea ce au, ceea ce ştiu sau ceea ce produc, ci pentru faptul că sunt membrii ai familiei: soţi, părinţi, copii şi fraţi. Foarte importante sunt cuvintele lui Ioan Paul al II-lea: "Într-o perspectivă inradăcinată în realitatea însăşi, trebuie să spunem că, în cele din urmă, esenţa familiei şi a obligaţiilor sale sunt definite de dragoste. Fiecare sarcină particulară a familiei este expresia şi realizarea concretă a acestei misiuni fondamentale
Dar cum putem duce la bun sfârşit această misiune? Răspunsul este mereu acelaşi: cu iubire. Dragostea nu este doar scopul, ci şi sufletul procesului educativ. Papa Ioan Paul al II-lea, după ce descrie cele trei caracteristici esenţiale ale dreptului şi datoriei pe care o au părinţii de a-şi educa copiii, concluzionează: "în plus faţă de aceste caracteristici, nu putem uita că elementul cel mai radical care îi califică pe părinţi ca educatori este dragostea părintească, care se împlineşte în munca de educaţie astfel completând şi perfecţionând serviciul lor în slujba vieţii. Din izvor la început, dragostea părintească devine sufletul şi, prin urmare, norma inspiratoare şi îndrumătoare a tuturor activităţilor educative concrete, îmbogăţindu-le cu valori ca bunătate, constanţă, facere de bine, serviciu, altruism, spirit de sacrificiu, care sunt roadele cele mai preţioase ale iubirii ".
În prezenţa "stării de urgenţă educaţionale", despre care vorbeşte Papa Benedict al XVI-lea, primul pas este să ne amintim că dragostea este încă scopul şi motorul intern al educaţiei. Confruntându-se cu imagini distorsionate ale adevăratei feţe a iubirii, părinţii, participanţi şi colaboratori ai iubirii divine, au capacitatea şi fericita sarcină de a-i transmite adevărata semnificaţie, într-o manieră vie.
Educarea copiilor este o proiecţie şi o prelungire a însăşi iubirii conjugale, unde căminul familial care se naşte din iubirea soţilor este mediul potrivit pentru educaţia umană şi creştină a copiilor. Pentru ei, prima şcoală este iubirea dintre părinţii lor. Încă de la o vârstă fragedă, ei primesc, prin exemplul părinţilor, o capacitate reală pentru dragostea adevărată. De aceea, primul sfat pentru soti, era de a-şi proteja şi a-şi recuceri iubirea în fiecare zi, deoarece aceasta este sursa energiei, care dă într-adevăr coeziune familiei. Iubii-vă mult, pentru că Domnul este foarte fericit atunci când vă iubiţi. Şi când vor trece anii – pentru moment sunteţi toţi încă foarte tineri – nu vă temeţi: afecţiunea voastră nu va deveni mai puţin bună ci mai bună. Va deveni chiar mai entuziastă, va redeveni afecţiunea logodnicilor Dacă părinţii se iubesc, atmosfera în care cresc copiii va fi de dăruire de sine, de generozitate. Soţii sunt aceia care creează climatul de acasă, prin afecţiunea pe care şi-o arată: cuvinte, gesturi şi o mie de semne de iubire prin sacrificiu de sine. Aproape întotdeauna lucruri mărunte dar mari pentru o inimă iubitoare şi, desigur, cu un impact enorm asupra educaţiei copiilor, chiar şi a acelora care sunt încă foarte mici.
Deoarece educaţia este o extensie necesară a paternităţii şi a maternităţii, participarea comună a ambilor soţi se extinde şi la educaţie. Misiunea de a educa este responsabilitatea părinţilor ca şi cuplu, fiecare soţ este solidar cu eforturile celuilalt. Nu trebuie să uităm că alţi agenţi educaţionali – şcoala, biserica, Clubul de tineret, etc. – nu sunt decât colaboratori ai părinţilor, sprijinul lor este o extensie a căminului familial şi nu un înlocuitor. În definitiv ambii soţi sunt necesari în misiunea de a construi un cămin. Dumnezeu dă har pentru a compensa absenţa inevitabilă a unuia dintre soţi, dar nu este loc pentru refuzul voluntar. Este clar că lumea a suferit schimbări sociale şi profesionale enorme cu repercusiuni asupra familiei. Printre alte fenomene, în prezent, în tot mai multe familii atât soţul cât şi soţia desfăşoară o activitate profesională în afara casei de multe ori foarte solicitantă. Fiecare generaţie are problemele ei dar şi resursele ei şi unele nu sunt neapărat mai dificile decât altele: nu este bine să se cadă în cazuistică. În orice caz, iubirea ştie să privilegieze familia, este imaginativă pentru a compensa lipsa de prezenţă printr-o mai mare intensitate. În schimb nu trebuie să se uite că cei doi soţi trebuie să se implice în construirea căminului fără a cădea în ideea eronată că sarcina fundamentală a bărbatului este de a câştiga banii lăsând în sarcina femeii treburile menajere şi educaţia copiilor.
Încredinţăm Sfintei Maria şi Sfântului Iosif, cei care l-au văzut pe Isus crescând în înţelepciune şi har, misiunea părinţilor, cooperatori ai lui Dumnezeu în acestă sarcină de-o mare transcendenţă şi frumuseţe.
Misiunea educativă a familiei (II)
Persoana umană se realizează, se construieşte pe sine însăşi prin deciziile sale libere. Este bine cunoscut faptul că libertatea nu constă în simpla alegere între două opţiuni, ci în capacitatea de autocontrol pentru a te îndrepta spre binele adevărat. Prin urmare, un aspect central al educaţiei copiilor este tocmai formarea în acest spirit al libertăţii, adică să dorească să facă binele nu numai pentru că li se cere, ci tocmai pentru că este bine. Frecvent copiii sunt mai educaţi de ceea ce văd şi experimentează acasă - un climat de libertate, bucurie, afecţiune şi încredere – decât de ceea ce li se spune. De aceea misiunea educativă a părinţilor constă, mai mult decât în a transmite informaţii, în a împărtăşi dragostea de adevăr care este cheia libertăţii. În acest fel, ajutaţi de harul lui Dumnezeu, copiii cresc cu dorinţa de a direcţiona vieţile lor către Adevărul deplin, singurul în măsură să dea sens existenţei şi să satisfacă dorinţele cele mai profunde ale inimii omului.
O iubire exigentă
Educarea în spiritul libertăţii este o artă, deloc uşoară. Aşa cum subliniază Papa Benedict al XVI-lea, "am ajuns astfel la punctul fără îndoială cel mai dificil al operei educative: găsirea unui echilibru între libertate şi disciplină. Fără reguli de comportament şi de viaţă, aplicate zi de zi, chiar şi în lucrurile cele mai mărunte, nu ne putem forma caracterul şi nu putem fi pregătiţi să facem faţă încercărilor care, în mod inevitabil, nu vor lipsi în viitor. Cu toate acestea, relaţia educativă este mai presus de toate întâlnirea a două libertăţi şi o educaţie reuşită constă în formarea copilului pentru utilizarea adecvată a libertăţii".
O premiză utilă pentru găsirea unui echilibru între exigenţă şi libertate este reamintirea faptului că credinţa şi morala creştină sunt cheia fericirii umane. A fi creştin poate fi un lucru exigent, dar niciodată nu este ceva opresiv, ci extrem de eliberator. Scopul este ca, încă din copilărie, copiii să experimenteze la ei acasă faptul că omul "nu se poate regăsi pe deplin pe sine însuşi decât printr-o dăruire sinceră de sine". Şi că cel care trăieşte din plin viaţa creştină nu este "o persoană fără personalitate, plictisitoare; nu-şi pierde libertatea. Numai omul care se încredinţează total lui Dumnezeu găseşte adevărata libertate, amploarea vastă şi creatoare a libertăţii binelui".
Mai precis viaţa creştină este singura viaţă fericită; singura care eliberează omul de amărăciunea unei existenţe fără Dumnezeu. Papa Benedict al XVI-lea a afirmat cu mare forţă la începutul pontificatului său: "Cel care-i deschide porţile lui Cristos nu pierde nimic, nimic - absolut nimic din ceea ce face viaţa liberă, frumoasă şi măreaţă. Nu! Numai în această prietenie se deschis larg porţile vieţii. Numai în această prietenie se dezvăluie cu adevărat marele potenţial al condiţiei umane. Numai în această prietenie experimentăm ceea ce este frumos şi ceea ce ne eliberează. Aşa că, aş dori astăzi, cu o mare forţă şi o mare convingere, dintr-o lungă experienţă personală de viaţă, să vă spun, vouă tinerilor: Nu vă fie frică de Cristos! El nu ia nimic şi dă totul. Cel care i se dăruieşte primeşte înapoi însutit".
Pentru a realiza acest lucru, este necesar mai întâi ca bucuria unei vieţi coerente “să transpară” la părinţii înşişi. Părinţii educă în principal prin propria conduită. Ceea ce fiii şi fiicele aşteaptă de la tatăl şi mama lor nu sunt numai cunoştinţe sau sfaturi mai mult sau mai puţin oportune ci ceva mai înalt: o mărturie despre valoarea şi sensul vieţii, mărturie încarnată într-o existenţă concretă şi afirmată prin intermediul diverselor circumstanţe şi situaţii de-a lungul anilor. Copiii au nevoie să vadă că comportamentul pe care îl văd la părinţii lor nu este un obstacol în calea libertăţii ci o sursă de libertate interioară. Iar părinţii, fără a-i ameninţa, cu o abordare pozitivă trebuie să le creeze copiilor lor o « structura internă », să-i educe pentru această libertate furnizându-le motivele pentru a înţelege bunătatea a ceea ce li se cere, astfel încât aceştia să şi-o însuşescă. În acest fel, personalitatea le este întărită şi se maturizează siguri pe ei înşişi şi liberi. Ei învaţă să trăiască deasupra modelor şi să meargă împotriva curentului atunci când este necesar.
Experienţa arată că, odată ajunşi adulţi, copiii le sunt recunoscători părinţilor mai mult decât pentru orice altceva, pentru această educaţie la libertate şi responsabilitate.
Să-i educăm către valori înalte
Nu există nici o îndoială că dragostea de copii nu are nimic de-a face cu respectarea unei aşa-zise "neutralităţi educaţionale" care de altfel este imposibil de pus în practică. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că dacă părinţii nu educă, o vor face alţii în locul lor. Din totdeauna, şi probabil în zilele noastre mai mult decât în trecut, societatea, climatul general şi mass-media au o influenţă semnificativă, care nu este deloc neutră. Pe de altă parte, există în prezent tendinţa de a preda doar valori acceptabile de către toată lumea: valori care, chiar pozitive, sunt evident minimale.
Părinţii nu trebuie să se teamă de a-şi forma copiii în spiritul tuturor valorilor care cred ei că sunt necesare pentru fericirea acestora. Din insistenţa părinţilor, de exemplu, pentru a studia, copiii vor învăţa că studiul, învăţătura, este un lucru important în viaţa lor. Din insistenţa binevoitoare a părinţilor care le cer să fie tot timpul curați şi bine îmbrăcaţi, ei învaţă că igiena şi modul cum se prezintă, nu sunt lucruri de neglijat. Dar, în cazul în care părinţii, chiar dacă dau un bun exemplu personal şi explică întotdeauna motivele, dacă nu insistă suficient asupra altor probleme (de exemplu, să fie decenți, să spună întotdeauna adevărul, să fie loiali, să se roage, să primească frecvent sacramentele, să trăiască sfântă puritate, etc.), copiii se pot gândi intuitiv că aceste valori nu mai sunt « la modă » dacă chiar părinţii lor nu le practică sau nu îndrăznesc să le susţină cu seriozitate.
De o importanţă vitală în acest demers este comunicarea. O tendinţă uzuală este de a spune, "Nu pot înţelege tineretul din ziua de azi", "anturajul este foarte prost", "pe vremuri nu s-ar fi permis aşa ceva". Raţionamentul fondat pe autoritate poate fi util la un moment dat, dar întotdeauna se dovedeşte insuficient pe termen lung. În domeniul educaţiei, uneori ne putem baza pe recompense sau pedepse, dar trebuie mai ales vorbit despre bunătatea sau răutatea faptelor şi despre genul de viaţa care le va urma. Astfel, îi ajutăm pe copii să descopere legătura indisolubilă între libertate şi responsabilitate.
Nu este întotdeauna necesar să teoretizăm prea mult cu copiii. Părinţii ar trebui să încerce să devină prietenii copiilor lor, prieteni cărora aceştia să le încredinţeze grijile lor, pe care să-i consulte în problemele lor şi de la care să aştepte un ajutor eficace şi prietenos.
Pentru a realiza acest lucru părintele trebuie să petreacă timp împreună cu copilul, cu fiecare dintre copii in mod individual, să ia iniţiativa de a vorbi cu ei calm despre problemele centrale ale fiecărei etape a existenţei: originea vieţii, crizele adolescenţei, logodna şi fără îndoială – pentru că acesta este lucrul cel mai important – despre vocaţia pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru fiecare dintre noi. După cum Papa Benedict al XVI-lea sublinia: "O educaţie care s-ar limita la furnizarea de idei şi informaţii, dar care ar lăsa de-o parte marile întrebări privitoare la adevăr, mai ales acest adevăr care ne poate folosi ca ghid în vieţile noastre, ar fi o educaţie cu adevărat slabă”. Părinţii nu trebuie să se teamă să vorbească despre orice cu copiii lor sau să recunoască faptul că şi ei fac greşeli şi că şi ei au fost tineri: departe de a le diminua autoritatea, această încredere îi face mai apţi pentru a-şi îndeplini misiunea lor educativă.
Misiunea educativă a părinţilor este o sarcină interesantă şi de o mare responsabilitate. Părinţii "trebuie să înţeleagă că întemeierea unei familii, educarea copiilor lor, şi exercitarea unei influenţe creştine în societate sunt sarcini supranaturale. Eficienţa şi succesul vieţii lor, fericirea lor depinde într-o mare măsură de gradul de conştientizare a misiunii lor specifice. "Meseria de părinte este cea mai importantă meserie a lor - creşterea copiilor este pentru părinţi prima şi cea mai bună „afacere” : „afacere” care le va aduce fericire, şi în care Biserica şi societatea îşi pun mari speranţe. Mai mult decât atât, la fel ca şi un bun profesionist mânat de nobilul ideal de a învăţa şi de a-şi îmbunătăţi calitatea muncii profesionale, tot aşa părinţii ar trebui să vrea să înveţe cum să fie mai buni soţi şi părinţi”.
A fi părinţi buni este o mare provocare. Efortul pe care îl implică nu trebuie pierdut din vedere, dar, cu harul primit în sacramentul căsătoriei, cu dăruirea plină de bucurie şi iubire a soţilor toate aceste sacrificii pot fi suportate cu bucurie. Educaţia propriilor copii este o sarcină de dragoste. Cu această iubire, părinţii pot merge cu încredere la Dumnezeu, de la care vine orice paternitate în cer şi pe pământ, să-l roage să le protejeze familia şi să le binecuvânteze copiii. Rugaţi-vă pentru ei. Rugăciunea unui tată sau a mamei atunci când se roagă lui Dumnezeu pentru copiii lor, este extrem de puternică. Rugaţi-vă! Rugaţi-vă pentru ei. Puneţi-i sub protecţia Preasfintei Fecioare Maria, fiţi buni prieteni cu Sfântul Iosif, care a fost un tată minunat şi să aveţi o mare devoţiune faţă de îngerii păzitori ai copiilor voştri."
2012-02-06
Spovada ca rugăciune
Mă întreb câteodată dacă rugăciunile pe care le fac nu sunt golite de încărcătura pe care ar trebui să o aibă, dacă ele nu se rezumă doar la o înşiruire de cuvinte repetate uneori mecanic, cu grabă şi neatenţie faţă de conţinutul lor şi faţă de cel Căruia mă adresez. Aceeaşi întrebare este valabilă şi în legătură cu autenticitatea şi valoarea spovezilor mele.
Privind lucrurile în profunzimea lor, văd că între aceste două exerciţii spirituale, dacă le pot numi astfel, între rugăciune şi sfânta Spovadă există o strânsă legătură. De fapt, Spovada este ea însăşi o rugăciune.
De cele mai multe ori, identificăm Spovada cu unul dintre cele şapte sacramente ale mântuirii noastre. Dar putem spune, în continuarea acestui adevăr, că sfânta Spovadă este şi o rugăciune, una cu totul specială şi foarte preţioasă. Iată câteva argumente.
Dincolo de cuvintele pe care le conţine, rugăciunea este, mai presus de ele, o întâlnire personală de iubire a omului cu Dumnezeul cel viu, creatorul şi mântuitorul său, iar Spovada este un mod cu totul privilegiat pentru realizarea acestui deziderat. Unde altundeva decât în forul cel mai ascuns al conştiinţei noastre ne putem întâlni mai intim cu Domnul care ne descoperă cu lumina Duhului Sfânt cele mai întunecate părţi ale fiinţei, în cercetarea cugetului? După examinarea conştiinţei, în mod spontan simţim remuşcare, părere de rău pentru păcate şi firesc, din inimă înălţăm o rugăciune de iertare şi de încredere în milostivirea divină pe care o putem primi, spovedindu-ne. Urmează mărturisirea propriu-zisă a tuturor păcatelor descoperite în faţa preotului confesor, pentru care e necesară o adâncă umilinţă. Dar tocmai starea de umilinţă este specifică rugăciunii şi doar în această ipostază putem spera să ne asculte Dumnezeu, dăruindu-ne iertarea sa. Ne amintim în acest sens de rugăciunea smerită a vameşului de la uşa templului, care s-a întors acasă îndreptăţit. La fel de câştigaţi putem fi şi noi după ce, acuzându-ne sincer de păcate, cu inima zdrobită şi hotărâţi să nu mai ofensăm iubirea lui Dumnezeu, exprimăm aceasta în actul de căinţă şi auzim cuvintele de dezlegare din partea duhovnicului prin care suntem eliberaţi de lanţurile morţii: "Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi l-a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea acordată Bisericii, să-ţi dăruiască iertare şi pace. Iar eu te dezleg de păcatele tale, în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh". Aceasta este una dintre cele mai mişcătoare şi puternice rugăciuni pe care le cunosc şi de care nu putem beneficia decât spovedindu-ne! La acest mare dar al iertării divine nu putem răspunde decât tot printr-o rugăciune, o rugăciune de mulţumire şi preamărire a bunătăţii nemărginite a lui Dumnezeu şi prin îndeplinirea unui canon de pocăinţă care de cele mai multe ori constă tot în rugăciune.
Sfântul Alfons Maria de Liguori ne atrage atenţia: "Cine se roagă, se mântuieşte, cine nu se roagă, se osândeşte". Parafrazând, am putea spune: Cine se roagă şi se spovedeşte bine, se mântuieşte, cine nu se roagă şi nu se spovedeşte bine, se osândeşte. Luând aminte la aceasta, revin la întrebările de la începutul reflecţiei şi în căutarea unui răspuns sincer la ele, încerc să nu mă gândesc doar la mine, doar la slăbiciunile şi puterile mele, ci să mă înalţ, ca într-o rugăciune, deasupra lor şi dincolo de limitele mele să caut ajutor şi scăpare la Părintele meu, Mântuitorul meu şi Dumnezeul meu, atât de mare şi atât de bun.
2011-11-30
Prezentarea şi consacrarea la templu a Mariei, model pentru familiile creştine despre felul cum trebuie să-şi ofere şi să-şi consacrare copiii lui Dumnezeu
În fiecare an la 21 noiembrie, Biserica, prin cele două braţe ale ei, cel din apus şi cel din răsărit, îşi adună copiii, pentru a celebra împreună, prezentarea şi consacrarea la Templu a Preasfintei Fecioare Mariei, prezentare şi consacrare făcută de către părinţii ei, sfinţii Ioachim şi Ana, dar prezentare şi consacrare la Templu, dorită, voită şi aşteptată şi de către Maria însăşi.
Maria este prima fiinţă umană, de după păcatul strămoşesc, care a trăit şi locuit cu adevărat în Dumnezeu, dar şi prima fiinţă umană de după păcatul strămoşesc, în care Dumnezeu şi-a făcut cu adevărat lăcaş. Acest adevăr ni-l sugerează astăzi lecturile sfinte şi rugăciunile sărbătorii.
Pentru că voiesc să tratez această sărbătoare din prisma Anului Familiei, am să încep prin a spune că părinţii care îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu i-au consacrat lui, încă din timpuri străvechi, după dorinţa şi porunca divină (Ex 13,2; Num 3,12) pe copiii lor lui Dumnezeu, încă din fragedă pruncie, mai întâi în Vechiul Testament, la Templul din Ierusalim, iar mai apoi în Noul Testament, în Bisericile creştine.
Această consacrare a Mariei lui Dumnezeu, care a devenit apoi modelul oricărei consacrări creştine, îşi are rădăcinile în însăşi voinţa şi porunca lui Dumnezeu exprimată în Biblie. Această consacrare este în strânsă legătură cu eliberarea, mântuirea: mai întâi din robia egipteană realizată de Dumnezeu prin Moise, iar apoi cu eliberarea, cu mântuirea din robia diavolului, păcatului şi morţii, realizată tot de Dumnezeu, prin Fiul său, Isus Cristos.
În felul acesta legea pentru consacrarea întâilor născuţi a căpătat o însemnătate deosebită. Deşi în Vechiul Testament ea era o rememorare a minunatei eliberări făcută de Domnul prin Moise, copiilor lui Israel din Egipt, acum în Noul Testament ea arată o altă eliberare, cu mult mai mare, eliberare din păcat şi moarte, eliberare pe care a împlinit-o tot Dumnezeu, prin Fiul său, Isus Cristos.
Iată ce spune Biblia despre Ana, soţia sterilă a lui Elcana, după ce a primit copilul cerut: "Când i s-au împlinit zilele, Ana a rămas însărcinată, şi a născut un fiu, căruia i-a pus numele Samuel (Dumnezeu a ascultat), căci a zis ea «de la Domnul l-am cerut şi l-am primit».
Exact la fel spune şi Protoevanghelia lui Iacob (4,1;7,2), o carte pioasă din sec. II, despre Ioachim şi Ana, care, după îndelungi rugăciuni, au primit în dar de la Dumnezeu pe cea care este cea mai frumoasă, cea mai aleasă şi cea mai binecuvântată dintre femei, pe Preasfânta Fecioară Maria, Mama Fiului lui Dumnezeu şi Mama Bisericii. Părinţii ei, sfinţii Ioachim şi Ana, ştiind că acea copilă este a lui Dumnezeu, au prezentat-o, au consacrat-o, au dat-o înapoi lui Dumnezeu în Templu, pentru a se pregăti şi împlini lucrările lui Dumnezeu. Şi iată că astăzi Biserica, parafrazând cartea Iuditei, spune despre Maria, Maria care s-a consacrat şi a împlinit lucrările Domnului: "Binecuvântată eşti tu, fiică, de Dumnezeu cel preaînalt, mai presus de toate femeile de pe pământ, şi binecuvântat este Domnul Dumnezeu, care a făcut cerul şi pământul, care te-a călăuzit să retezi capul căpeteniei duşmanilor noştri. Nu se va depărta lauda ta din inimile oamenilor, care îşi vor aminti de puterea lui Dumnezeu în vecii vecilor" (Idt 13,18-19).
Biblia ne vorbeşte apoi despre familii sterile cărora Dumnezeu le oferă copiii doriţi, dar copii care să respecte anumite reguli de viaţă şi apoi să-i fie consacraţi lui pentru lucrările sale mântuitoare, în favoarea poporului.
Zaharia şi Elisabeta: "În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot, numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron, şi se chema Elisabeta. Ei n-aveau copii, pentru că Elisabeta era stearpă; şi amândoi erau înaintaţi în vârstă. Îngerul i-a zis din partea Domnului: «Nu te teme Zaharia, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevasta ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. El va întoarce pe mulţi dintre fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Căci va fi mare înaintea Domnului.
Pornind de la această dorinţă a Domnului, ca toţi părinţii să vadă în copiii lor proprietatea lui, ca toţi părinţii să primească toţi copiii trimişi de el, ca toţi cei care nu au copii să-i ceară de la el, ca toţi cei cărora Domnul le trimite un copil străin să nu-l refuze, iar apoi şi unii şi alţii să-şi consacre copiii lui Dumnezeu, să-i crească ales pentru planul divin şi nu al Satanei, mulţi părinţi creştini s-au conformat şi toţi au fost binecuvântaţi şi au împlinit planul divin.
Apoi în altă ordine de idei, familiile bune ale Bibliei dădeau nume copiilor, în relaţie cu Dumnezeu, sau în relaţie cu lucrările şi minunile pe care le experimentau, sau în relaţie cu ceea ce aşteptau de la Dumnezeu.
Astăzi familiile creştine, numai cu numele, parcă fug de numele biblice şi din calendarul creştin, nume care sunt în relaţie cu Dumnezeu şi cu Biserica, nume care sunt atât de dulci şi frumoase. În schimb importă nume străine de Biblie şi de calendarul creştin şi astfel îşi numesc copii cu nume de zei şi zeiţe păgâne, cu nume de prinţi şi prinţese păgâne, sau mai nou cu nume de vedete din cinema, sport, muzică, divertisment, care n-au nimic a face cu viaţa creştină.
Numele dat copiilor trădează atât credinţa şi opţiunile religioase ale părinţilor, cât şi aşteptările lor de la copiii trimişi lor de Dumnezeu, aşteptări pentru timp şi pentru veşnicie.
Prin numele luate din Biblie sau din calendarul creştin, părinţii îşi vor copii legaţi de Dumnezeu şi de Biserică, îşi vor copiii binecuvântaţi de Dumnezeu şi de Biserică, îşi vor copiii să ajungă lângă Dumnezeu şi alături de sfinţii Bisericii, în împărăţia cerurilor.
Prin numele păgâne sau de vedete date copiilor, copii care sunt proprietatea lui Dumnezeu, părinţii îşi vor pe aceştia fără credinţă tare, fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Bisericii sale, fără fericirea viitoare. În schimb îi vor ancoraţi tare în cele trecătoare ale pământului şi ale mentalităţii fără Dumnezeu a lumii acesteia.
Sărbătoarea Prezentării Preasfintei Fecioare Maria la Templu vrea să ne spună că porunca şi voinţa lui Dumnezeu este ca toţi părinţii să considere copiii ca pe un dar al lui Dumnezeu, să dorească, să primească, să ceară şi să-şi consacre numelui său copiii, spre mântuire.
Sărbătoarea Prezentării Preasfintei Fecioare Maria la Templu vrea să ne mai spună că toţi creştinii trebuie să-şi însuşească o credinţă tare şi o viaţă dedicată în întregime Domnului, prin care ei şi odraslele lor să locuiască în Dumnezeu şi prin care Dumnezeu să locuiască în ei, ca într-un Templu curat, aşa cum s-au angajat la Botez, după modelul Mariei şi al tuturor sfinţilor.
Sărbătoarea Prezentării Preasfintei Fecioare Maria la Templu vrea să ne mai spună că, dacă Dumnezeu în unele cazuri a intervenit direct şi a cerut părinţilor un nume anume pentru copiii lor, o consacrare anume pentru copiii lor, o conduită de viaţă anume pentru copiii lor, înseamnă că părinţii creştini trebuie să se conformeze fără comentarii şi să pună copiilor lor nume după voinţa lui, să-i consacre lucrării mântuirii după voinţa lui, şi să le inspire o conduită de viaţă după voinţa lui. Numai aşa vor fi binecuvântaţi atât ei, cât şi odraslele lor, aici, pe pământ, şi în veşnicia fericită.
2011-11-25
Istoria Adoraţiei Euharistice
Spre deosebire de predecesorul său, Papa Ioan al XXIII-lea nu a publicat documente extinse despre Liturghia Euharistică. Nu pierdea însă nici o ocazie să îi îndemne pe credincioşi, în special pe preoţi, să se roage în faţa Preasfântului Sacrament. Nimic nu poate înlocui, în viaţa unui preot, rugăciunea îndelungată, în tăcere, în faţa altarului. Adorarea lui Isus, Domnul nostru; recunoştinţa, ispăşirea păcatelor noastre şi ale întregii lumi, rugăciunea pentru atât de multe intenţii care îi sunt încredinţate - toate se unesc pentru a-l înălţa pe acel preot la o mai mare iubire pentru Învăţătorul nostru Divin, căruia el i-a promis credinţă, precum şi pentru toţi cei care depind de slujirea lui preoţească.
Practicarea ferventă şi plină de lumină a adoraţiei Euharistiei face să crească viaţa spirituală a preotului, şi în felul acesta se edifică şi cresc energiile misionare ale celor mai de seamă apostoli. În timp ce îi îndemna pe preoţi să se roage în faţa altarului, Papa le reamintea că "rugăciunea euharistică în deplinătatea ei este Sfânta Jertfă a Liturghiei" (Enciclica Sacerdotii Nostri Primordia, 11 august 1959). La urma urmei, fără Sfânta Liturghie nu ar fi nici Prezenţa Reală. Într-adevăr, prezenţa lui Isus în Sfânta Euharistie reprezintă extinderea jertfei euharistice.
1. Prezenţa Reală. Pentru a înţelege prezenţa sacramentală a lui Cristos în Euharistie, care "constituie cel mai mare miracol de acest fel, trebuie să ascultăm cu docilitate glasul învăţăturilor şi rugăciunilor Bisericii". Ce anume ne spun doctrina şi devoţiunea Bisericii?
Acest glas, care este în mod constant şi fidel ecoul glasului lui Isus, ne asigură că modul în care Cristos este prezent în acest Sacrament nu este altul decât prin schimbarea întregii substanţe a pâinii în Trupul Său şi a întregii substanţe a vinului în Sângele Său, şi că această unică şi cu adevărat minunată schimbare Biserica Catolică o numeşte pe drept cuvânt transsubstanţiere. Ca rezultat al transsubstanţierii, speciile pâinii şi vinului dobândesc neîndoielnic o nouă semnificaţie şi o nouă finalitate, fiindcă ele nu mai rămân pâine şi vin obişnuite, ci devin semnul a ceva sacru, semnul hranei spirituale. După schimbarea substanţei sau a naturii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos, nu mai rămâne din pâinea şi vinul dinainte decât aparenţele, sub care Cristos, cu totul şi pe de-a-ntregul, este prezent trupeşte în realitatea Sa fizică (Mysterium Fidei, nr. 46).
2. Comunicarea harului. Odată ce Prezenţa Reală este recunoscută ca atare, este logic să îl adorăm pe Mântuitor în Preasfântul Sacrament. La fel, este logic să aşteptăm ca El să ofere binecuvântarea lumii pline de păcat prin prezenţa Sa în mijlocul nostru. Euharistia este Fiul Întrupat al lui Dumnezeu care a devenit şi rămâne Fiul Mariei. Odată ce elementele pâinii şi vinului au fost consacrate şi a avut loc transsubstanţierea, Cristos cel viu rămâne atâta timp cât rămân speciile euharistice. Astfel, fiindcă este prezent Cristos, umanitatea Sa rămâne un izvor de har dătător de viaţă.
Papa Paul al VI-lea face cu grijă distincţie între Euharistia ca jertfă şi comuniune, şi Euharistia ca prezenţă. Cristos este cu adevărat Emmanuel, adică "Dumnezeu cu noi" nu numai când este oferită jertfa şi este primit Sacramentul, ci atâta timp cât Euharistia se află în bisericile şi oratoriile noastre. Zi şi noapte El este în mijlocul nostru, locuieşte cu noi, plin de har şi adevăr. El reinstaurează moralitatea, hrăneşte virtuţile, consolează pe cei mâhniţi şi îi întăreşte pe cei slabi (Mysterium Fidei, nr. 60).
Papa Ioan Paul al II-lea spune: "Euharistia, în Sfânta Liturghie şi în afara Sfintei Liturghii, este Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi ca atare este demnă de preamărirea care se datorează lui Dumnezeu cel viu şi numai Lui" (Cuvânt de deschidere în Irlanda, Phoenix Park, 29 septembrie 1979).
Euharistia a fost instituită de Cristos. Euharistia este în acelaşi timp Sacrament-Jertfă, Sacrament-Comuniune şi Sacrament-Prezenţă (EnciclicaRedemptor Hominis, 4 martie 1979, IV, 20).
Sfânta Liturghie este Sacramentul-Jertfă al Euharistiei. Aşa cum a declarat Conciliul din Trento, jertfa Sfintei Liturghii înseamnă nu numai a oferi laudă şi recunoştinţă. Este în acelaşi timp un izvor de har divin: "Prin această jertfă, Domnul este împăcat, El acordă harul şi darul pocăinţei şi iartă greşelile şi păcatele", binecuvântările Răscumpărării pe care Cristos le-a dobândit pentru noi prin moartea Sa sângeroasă pe Calvar "sunt primite acum din abundenţă prin această jertfă nesângeroasă" (17 septembrie 1562).
Sfânta Împărtăşanie este Sacramentul-Comuniune al Euharistiei. Aşa cum a definit acelaşi Conciliu din Trento, Cristos prezent în Euharistie nu este mâncat numai în mod spiritual, ci şi real şi sacramental. Noi primim cu adevărat Trupul şi Sângele Său şi suntem cu adevărat hrăniţi prin harul Său. A fost dorinţa lui Cristos "ca acest Sacrament să fie primit ca hrană spirituală pentru suflet, să îi susţină şi să îi întărească pe aceia care trăiesc cu viaţa Lui". De asemenea, este menit să devină "un remediu care să ne elibereze de defectele noastre de zi cu zi şi să ne păzească de păcatul de moarte" (11 octombrie 1551).
Prezenţa Reală este Sacramentul-Prezenţă al Euharistiei. Cum anume? Prezenţa Reală este un Sacrament în sensul că umanitatea lui Cristos este canal de har pentru cei care cred că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru mântuirea noastră.
2011-11-25
Ştiri
Comunicat
2017-06-30 10:59:33
Parintele paroh Ambroziu Anghelus, ureaza Comunitati romane romano-catolice in Dk., o vacanta placuta! Nu trebuie nici sa uitam, chiar daca suntem in vacanta - sufletul nu are niciodata vacanta!
Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom incepe un an nou pastoral de la 1 Septembrie a.c. cu celebrarea Sft. Liturghii, si vreau sa va informezi, ca daca sunt copii care trebuie sa primeasca prima Sf. Impartasanie (7-8 ani) si cei care trebuie sa primeasca Sacramentul Mirului (14-15 ani), sunt rugati sa-l inforneze pe parintele Paroh. Va trebui sa incepem pregatirea la Catehism.
Cu stima si respect!
2017-06-30
Programul Liturghiilor pentru Comunitatea romano-catolica in Dk.
2016-02-05 14:27:41
Liturghiile in limba romana pentru Comunitatea romano-catolica in Danemarca.
Liturghia romano-catolica se celebreaza in orasul Århus/Jylland in prima (I) si a treia (III) Sambata din luna la orele 16:00
Adresa: Biserica Catolica Vor Frue Kirke (in capela oratoriului de la etajul I) Ryesgade 26, 8100 Århus
Liturghia romano-catolica in orasul Copenhaga/Sjælland.
Adresa: Biserica Sakramentskirke, Nørrebroggade 27 C, 2200 Copenhaga la orele 15:30, deocamdata este suspendata. Se celebreaza la cerere s-au la anumite evenimente, Botez, etc.
Pr. paroh Ambroziu Anghelus
2016-08-26