Logodna - o „legalizare" a concubinajului?
Concubinajul se întâlneşte tot mai frecvent printre tineri şi nu numai. Uneori acest concubinaj este mascat de oficierea unei logodne, în faţa celor două familii ori chiar în faţa lui Dumnezeu, cerându-se preotului oficierea slujbei Logodnei, dar fără primirea Tainei Cununiei. „A făgădui indiferent ce, celuilalt, cu atât mai mult a te făgădui unei persoane ca soţ sau soţie, este un lucru de maximă importanţă, este un gest duhovnicesc semnificativ, iar retragerea sau ruperea acestei făgăduinţe este un foarte mare păcat", mărturiseşte învăţătura de credinţă a Bisericii. Sociologul remarcă: „Tinerii, din cauza societăţii secularizate, nu mai văd în căsătoria religioasă acel act forte care le marca viaţa. E un ceremonial şi atât". Iar psihologul constată: „Oamenii nu se mai cunosc, pentru că fiecare aleargă după «fericire» şi nu-şi mai pierd timpul să-l cunoască pe cel de lângă el, pe ei înşişi nici atât. Despărţirea în cazul unui concubinaj presupune că el sau ea îşi ia lucrurile şi pleacă". Încă din primele secole ale creştinismului, logodna era văzută ca o înţelegere între cele două familii. Preotul sau episcopul îi binecuvânta ocazional, mergând la casele lor să-i felicite, şi după aceea veneau la Biserică, unde erau binecuvântaţi şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului. Ulterior se dezvoltă ritualul logodnei şi al Cununiei, cu posibilitatea de a se săvârşi împreună sau separat. Logodna se făcea atunci când dădea o siguranţă tinerilor că de acum se vor pregăti pentru a fi împreună. Aveau voie să rupă logodna, dar dacă un tânăr, viitor candidat la preoţie, rupea logodna făcută în biserică, conform canoanelor, nu mai avea voie să primească Taina Preoţiei. Tinerii logodiţi rămâneau fiecare la casele lor, până la Cununie. Ei se respectau, se întâlneau la biserică, se cunoşteau tot mai mult, discutau, se pregăteau împreună, prin rugăciune, prin Spovedanie, pentru Taina Cununiei.
Logodna este preambulul Cununiei
Dar situaţia actuală a tinerilor este puţin diferită, nu mai fac logodna ca promisiune, ci în cel mai „fericit" caz doar pentru a „fura" o binecuvântare din partea Bisericii pentru viaţa lor trăită în afara căsătoriei, practicând concubinajul, ne spune pr. dr. Vasile Gavrilă, de la Biserica Rusă din Bucureşti, autor al cărţii „Cununia - viaţa întru împărăţie". „Ne confruntăm cu o stare foarte gravă, mentalitatea căsătoriilor de probă, care este distrugătoare pentru familie. Pentru a înţelege că nu numai pentru noi, din punctul nostru de vedere, lucrurile stau aşa, să ne uităm ce se întâmplă în societatea apuseană. De exemplu, în Franţa anilor 1995-1997, se ajunsese ca rata divorţului să crească până la 60-70%, ca urmare a căsătoriilor de probă. După cum vedem, nu a ajutat".
Logodna nu ţine loc de cununie. Logodna este preambulul cununiei, este doar actul pregătitor, este o arvunire pentru cununie. Din acest motiv se binecuvintează şi se dă dreptul de a se pune inelul în deget, ca logodnicii să ştie că ei sunt arvuniţi unul pentru celălalt. „Cei doi nu au însă voie, din punct de vedere religios, creştin şi duhovnicesc, să locuiască împreună şi evident să-şi înceapă viaţa conjugală. Viaţa conjugală se începe după Cununie, pentru că abia acolo se primeşte binecuvântarea pentru ca cei doi să fie împreună, se binecuvintează patul conjugal şi naşterea de prunci", continuă pr. Gavrilă.
Se întâmplă adesea ca cei doi să rămână doar cu logodna. Ei gândesc că, dacă au binecuvântare pentru logodnă, nu mai are rost să se cunune, ori amână pentru o dată nedeterminată Cununia, ajungând la o vârstă când le este ruşine să se cunune. Şi de aceea este recomandat ca logodna să se facă împreună cu Taina Cununiei. „Bine ar fi să se lege şi de Taina Euharistiei, pentru că ea este cea care pecetluieşte, întreaga viaţă a creştinului gravitând în jurul Euharistiei", susţine pr. Gavrilă.
„După logodnă îşi încep viaţa conjugală"
Din experienţa duhovnicească, fiind preot la una dintre bisericile frecventate de studenţi, pr. Vasile Gavrilă crede că aceştia aleg mai întâi logodna pentru ca dragostea lor să se întărească, să fie mai mare. Alţii doresc să o facă într-un cadru privat, intim, doar ei doi, neştiind că au nevoie de naşi, de cineva care împreună cu preotul să le pună inelul în deget. Mai sunt şi cei care nu ştiu nici ce este logodna, nici ce este Cununia, dar ei consideră că acest pas i-ar ajuta în relaţia lor. Ne-a detaliat şi efectele negative: „Dacă nu şi-au început viaţa conjugală, o încep acum. Trăiesc cu sentimentul că sunt în ordine şi au binecuvântarea lui Dumnezeu, neavând deloc sentimentul că ar greşi fiind împreună conjugal. Un alt efect negativ cred că este prelungirea timpului hotărârii lor, neasumându-şi cu maturitate şi responsabilitate angajarea în căsătorie, şi cu atât mai mult prelungirea timpului pentru pecetluirea căsătoriei lor în Taina Căsătoriei. Dacă ei vor să mai aştepte, să se mai cunoască, nu trebuie neapărat să se logodească. Dar logodna desăvârşită prin Cununie dă o plenitudine actului unirii lor în Hristos şi în Biserică, eliminând celelalte tentaţii ale vieţii", ne mai spune pr. Gavrilă.
„Duhovnicul este cel care le dă binecuvântarea"
Nu sunt mulţi cei care solicită logodna. „Cei care mi-au solicitat-o erau cu foarte bună rânduială, au rămas fiecare cu părinţii lor, şi-au păstrat verticalitatea, i-am cunoscut foarte bine, şi aşa le-am făcut logodna, având siguranţa că vor merge bine. Nu este exclus, şi nu merg pe principiul exclusivist, ca să nu se săvârşească logodna înainte de Cununie, dar cu respectarea acestor principii de viaţă. Duhovnicul este cel care le dă binecuvântarea, se roagă pentru ei şi îi călăuzeşte. Între doi tineri este iubirea lui Dumnezeu, nu este pur iubire umană, ci iubirea lui Dumnezeu care se revarsă în cei doi, şi ei împreună se împărtăşesc unul din iubirea celuilalt şi împreună îşi dăruiesc iubirea lui Dumnezeu. Doar aşa poate dăinui familia, căsătoria", conchide pr. Vasile Gavrilă, duhovnicul studenţilor de la Biserica Rusă.
Pr. prof. Constantin Coman ne-a spus că tinerii care aleg logodna nu sunt decişi, vor să facă un oarecare angajament, nu sunt hotărâţi pentru Cununie, dar totuşi n-ar vrea să scape prilejul unei relaţii. „Nu este onest după părerea mea. Onest este să facă logodna la distanţă de timp de Cununie numai în situaţia în care cei doi vor să-şi pecetluiască o hotărâre personală printr-o binecuvântare a Bisericii, dat fiind împrejurările în care nu poţi săvârşi Taina Cununiei imediat, din raţiuni practice, fie că este lipsa suportului din partea părinţilor, fie că sunt condiţiile sociale care-i împiedică, ei fiind foarte hotărâţi, făgăduindu-se să se însoţească unul cu celălalt. Riscul este că atunci când nu este dus până la capăt gândul şi când nu primesc harul dumnezeiesc al Tainei Cununiei să întâmpine o serie întreagă de ispite".
E posibil ca făgăduinţa aceasta să fie suficient de vulnerabilă. Este posibil ca o ispită sau o problemă să zdruncine relaţia, iar atunci oamenii ştiu că logodna, adică făgăduinţa, poate fi ruptă fără consecinţe. Ori făgăduinţa este extrem de importantă. „În practica mea pastorală, atrag atenţia tinerilor că a făgădui, indiferent ce, celuilalt, cu atât mai mult a te făgădui unei persoane ca soţ sau soţie, este un lucru de maximă importanţă, este un gest duhovnicesc de foarte mare importanţă, iar retragerea sau ruperea acestei făgăduinţe este un foarte mare păcat", le recomandă viitorilor miri pr. Constantin Coman, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
„Îmi doresc această persoană, bărbat sau femeie, de soţ sau soţie pentru toată viaţa?"
Acesta îi învaţă pe tineri să elimine absolut toţi factorii exteriori care ar putea influenţa decizia. Să se aşeze faţă în faţă cu persoana celuilalt, să se întrebe pe sine: „Îmi doresc această persoană, bărbat sau femeie, de soţ sau soţie pentru toată viaţa?". Dacă răspunsul este pozitiv, atunci indiferent de starea materială, indiferent de condiţia socială a părinţilor, indiferent de orice, trebuie să facă Taina Cununiei. „Cel mai important lucru este decizia. Decizia este eminamente personală, nu socotesc a fi potrivit nici amestecul duhovnicului în această decizie; duhovnicii pot doar limpezi decizia. Factorul relaţiei trupeşti, prezenţa acestei relaţii trupeşti viciază foarte mult decizia, pentru că este dominantă în relaţie, şi atunci omul nu mai are limpezime. Oamenii tineri nu pot să înţeleagă, este o explozie de vitalitate, o presiune a acestui instinct trupesc care îi biruie pe foarte mulţi. Nu pe toţi, sunt tineri de care ţi-e drag văzându-le frumuseţea lor feciorelnică.
„Soţ şi soţie trebuie să te zbaţi să fii în fiecare clipă"
Ori statutul acesta prietenesc în care tu te raportezi la celălalt ca la „cineva", nu ca la „ceva" este esenţial. „Concubinajul este cea mai de jos aşezare în cuplu a bărbatului cu femeia, este un fel de neorânduială pe care n-o găsim nici în lumea necuvântătoarelor. Ori concubinajul este modalitatea de a se însoţi bărbatul cu femeia fără a se dărui prin făgăduinţă unul altuia pentru totdeauna. Nu e nici soţ, nici soţie, pentru că nu s-au făgăduit şi nu şi-au pecetluit făgăduinţa. Bărbatul n-a întrebat-o: „Vrei să fii soţia mea pentru totdeauna?", iar ea n-a răspuns „Da!". Că dacă ar fi făcut lucrul acesta ar fi simţit nevoia să pecetluiască acest lucru prin slujba Cununiei. Concubinajul este un fel de încercare a omului de a evita rigorile firii, de a ieşi din firea lucrurilor. Ori asta este cea mai mare decadenţă posibilă. Noi suntem chemaţi să depăşim în sus firea, să ne ridicăm deasupra firii, ori asta este căderea sub fire, sub condiţia firească, nici măcar atât. Ca dovadă, concubinajul nu durează. Sigur că există un argument pe care îl invocă foarte mulţi, şi anume impactul negativ pe care îl are contractul social al căsătoriei, şi care, să fim oneşti şi să recunoaştem, există. Dar acel impact negativ nu este propriu-zis al făgăduinţei acesteia, al însoţirii, ci vine din faptul că cei doi încetează strădania în momentul în care au ajuns soţ şi soţie, considerând că acesta este finalul. Nu! Soţ şi soţie trebuie să te zbaţi să fii în fiecare clipă. Nu ai fost odată pentru totdeauna. Eşti sau nu eşti. Dacă ai uitat sau îţi desfăşori viaţa ignorând calitatea ta de soţ şi postura de soţie eşti infidel, indiferent cu cine trădezi. Acest lucru presupune o mare strădanie. Bărbatul să fie în postura permanentă de cuceritor şi femeia în postura permanentă de a răspunde pozitiv acestei cuceriri. Lucrul acesta, , ne-a spus pr. Constantin Coman.
„Avem o stare de secularizare mai acută în societate"
Domnul Mirel Banica, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române, consideră comunităţile tradiţionale, în care tinerii cunoşteau o fată şi, după ce terminau armata, se căsătoreau, insa aceste sunt din ce în ce mai rare: „Constituia este o etapă foarte importantă în ecuaţia, în alchimia vieţii. Pe de altă parte, pentru oamenii din zilele noastre şi mai ales pentru tineri, presiunea exteriorului asupra lor este mult mai mare, din păcate. Li se cere ca la o vârstă relativ fragedă, 20-23 de ani, vârsta la care oamenii se căsătoreau altădată, să aibă mult mai multe «realizări»: să termine o şcoală bună, o facultate pe măsură, să achiziţioneze o maşină bună, un apartament etc., ceea ce le fragmentează viaţa şi face din căsătorie o etapă printre altele".
Un alt punct pe care trebuie să-l avem în vedere: „Tinerii, din cauza societăţii secularizate, nu mai văd în căsătoria religioasă acel act forte care le marca viaţa. E un ceremonial şi atât". „Că-l face imediat după căsătoria civilă sau mai târziu, pentru ei contează mai puţin. Sociologii religiilor îl numesc indice de secularizare. Cu cât sunt mai multe căsătorii civile fără căsătorie religioasă, este evident că avem o stare de secularizare mai acută în societate, insa baza tradiţională a societăţii încă îi împinge pe oameni să se căsătorească şi religios", mai susţine Mirel Banica.
Mulţi tineri emigrează în străinătate şi, din cauza condiţiilor pe care le găsesc acolo, aleg concubinajul. „Acum au o situaţie instabilă, azi sunt în Madrid, mâine la Barcelona, poimâine la Paris - exagerez şi eu puţin -, pe când ideea de stabilitate impusă de căsătorie le amputează oarecum libertatea de a se mişca. Concubinajul, din punct de vedere social, le lasă o mai mare autonomie. Toate acestea, combinate cu creşterea vârstei - oamenii se căsătoresc din ce în ce mai târziu, copilul vine şi mai târziu - ne-a spus Mirel Banica.
„Căsătoria a devenit, conceptual, în mintea tinerilor, ca o cuşcă"
Doamna Nicoleta Vascan, psiholog şi psihoterapeut, consideră că România, imediat după Revoluţie şi până în momentul de faţă, traversează o perioadă de inversare a piramidei valorilor. „În vârful piramidei se află de obicei credinţele, valorile, care conturează aşa-numitul supra - eu, partea spirituală a omului. Iar omul acum a devenit interesat de tot ce înseamnă material, nevoi de hrană, adăpost, nevoi bazale. Şi atunci, plecând dintr-o societate tradiţionalistă sută la sută, tinerii, văzând şi rata divorţurilor care a crescut înfiorător de mult - cred că 50% dintre cupluri divorţează, şi asta în scurt timp de la data căsătoriei -, nu caută într-o relaţie de cuplu decât să-şi satisfacă nevoile primare, întâlnirea intimă şi atât. Ori căsătoria, ca taină, presupune mult mai multe; o angajare în plan psihologic, pentru că se întâlnesc două suflete atât de diferite, şi abia apoi urmează planul social-economic".
Tinerii în ziua de astăzi sunt speriaţi de tot ce presupune angajament, angajare într-o relaţie cu cineva. Rata divorţurilor crescută atât de mult îi sperie foarte tare. Căsătoria a devenit, ca şi concept, în mintea tinerilor, ca o cuşcă. „Cine vrea să intre într-o cuşcă? Văzând în familia lor că mama s-a sacrificat, că tata nu ştiu ce eforturi a făcut etc., ei nu vor să treacă prin aceleaşi chinuri, pentru că îndepărtându-se de valorile reale, (credinţa, dreptatea, adevărul) oamenii aleargă după fericire, vor să fie numai ei fericiţi, şi atunci când aleg un partener de călătorie cu care mai şi coabitează, împart acelaşi pat, dar în rest nimic altceva, normal că îl consideră doar un accesoriu. Acum nu se mai intră într-o relaţie cu cineva ca să întemeieze o familie, ci pentru că îl atrage celălalt în mod erotic. Deci nu se îndrăgostesc, şi când nu le mai plac, rup foarte uşor relaţia, pentru că „divorţul" nu durează mai mult de o lună, găsesc pe altcineva", explică Nicoleta Vascan.
„Tinerii aleg logodna pentru că au conştiinţa păcatului"
Pentru cuplurile care s-au format şi stau în concubinaj nu mai există nevoia de iubire, de comunicare, de valorizare a celuilalt. S-a produs o operaţie motivaţională, practic într-un cuplu există nişte raporturi de forţe psihologice. Adică el e el, şi ea e ea, nu tind să fie noi. Atâta vreme cât ea îi împlineşte aşteptările şi el ei, fiecare fiind „fericit" în felul lui, rămân împreună. Oamenii nu se mai cunosc, pentru că fiecare aleargă după „fericire" şi nu-şi mai pierd timpul să-l cunoască pe cel de lângă el, pe ei înşişi nici atât. Despărţirea în cazul unui concubinaj presupune că el sau ea îşi ia lucrurile şi pleacă. Pe câtă vreme, în cazul unei căsătorii făcută la Primărie şi la Biserică, dacă se despart presupune o asumare în plan socio-instituţional, de care oamenii se feresc. Deci ei pun în faţă separarea, şi nu mai aleg să se căsătorească. Căsătoria poate fi satisfăcătoare pentru doi oameni, coabitarea e în schimb recompensativă, adică îmi dă recompensă; sunt bun rămân în cuplu, nu sunt bun risc să rămân singur.
„Cei care fac logodna mai întâi încearcă să meargă cu paşi mărunţi. Ei merg acolo să se logodească, în ideea că sunt pe jumătate în voia lui Dumnezeu. Dăm atât de multă importanţă nunţii, ca şi eveniment social, iar Primăria şi Biserica le facem doar că „trebuie". Alţii aleg logodna poate pentru că au această conştiinţă a păcatului, ştiu că atunci când o femeie şi un bărbat trăiesc sub acelaşi acoperiş, fără a fi cununaţi, e păcat. Şi încearcă să se despovăreze de păcatul acesta chinuitor, alegând logodna, în speranţa că nunta o vor face atunci când vor avea suficienţi bani", ne-a spus doamna Nicoleta Vascan.
diacon George Aniculoae
2012-07-03
PENTRU O PASTORAȚIE A CĂSĂTORIEI INDISOLUBILE
Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei şi faptul de a nu se căsători “pentru împărăţia lui Dumnezeu” reprezintă cele două noutăţi neaşteptate şi surprinzătoare ale evangheliei. A le vesti lumii ebraice şi mai ales celei păgâne – despre conduita căreia avem descrierea impresionantă şi realistă în primul capitol din Scrisoarea către Romani a sfântului Paul – însemna a propune principiile şi normele care duceau la o răsturnare nemaiauzită şi la o reînnoire radicală. Biserica, fidelă faţă de cuvântul lui Cristos, a făcut aceasta de la început, pornind nu de la un dialog al culturilor, care ar fi fost surde şi n-ar fi înţeles, ci de la alte trei convingeri precise: prima, că acele noutăţi traduceau planul lui Dumnezeu cu privire la om şi realizau o promovare umană perfectă; a doua, că transmiterea acelei evanghelii reprezenta o misiune permanentă şi non volubilă a predicării creştine; a treia, că acele noutăţi erau însoţite de har, care ştie să atingă şi să convertească inima omului.
Căsătoria este indisolubilă
Ne oprim aici asupra indisolubilităţii căsătoriei creştine în faţa practicii divorţului. Afirmaţia lui Cristos este peremptorie şi incontestabilă: repudierea a fost o condescendenţă faţă de “împietrirea inimii”, dar era contrară planului originar al lui Dumnezeu cu privire la bărbat şi la femeie. “La început nu a fost aşa” (Mt 19,8). În proiectul Creatorului, bărbatul şi femeia în căsătorie sunt destinaţi să formeze “un singur trup”, motiv pentru care omul nu trebuie să despartă ceea ce Dumnezeu a unit. Prin urmare – declară Isus – “Cine îşi lasă femeia, în afară de desfrânare, şi se căsătoreşte cu alta, comite adulter” (Mt 19,9). Şi este valabil fie pentru bărbat fie pentru femeie: “Dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter” (Mc 10,12).
În discuţiile actuale, vii şi confuze adesea chiar în interiorul Bisericii, primul punct, care trebuie amintit fără incertitudini, se referă tocmai la această indisolubilitate. Adică, trebuie să iasă în evidenţă că divorţul, adică recăsătorirea, contrastează cu voinţa lui Isus şi nu corespunde planului divin sau motivului pentru care au fost creaţi bărbatul şi femeia. Cu alte cuvinte, o căsătorie care poate fi desfăcută contrazice şi strică acel plan “iniţial” la care Cristos a voit să-l conducă în mod peremptoriu pe cel care alege să fie discipolul său. Desigur, omul este liber să nu devină discipol al lui Cristos, însă dacă devine, nu poate să conceapă un model propriu şi diferit de căsătorie.
Totuşi, ceea ce astăzi apare mai grav şi îngrijorător nu sunt comportamentele de infidelitate, ci pretenţia unei mărturisiri creştine care să fie însoţită cu înceţoşarea sau contestarea referitoare la principiul categoric al indisolubilităţii căsătoriei, având convingerea că o relaxare a acestei indisolubilităţi este semn de umanitate mai mare din partea Bisericii, faţă de o concepţie – însăşi cea a lui Cristos – care ar fi prea severă şi nemiloasă.
Desigur, indisolubilitatea căsătoriei nu este perfect comprehensibilă în afara evangheliei; ea trezeşte în mod instinctiv surprindere şi reacţie. De altfel, la propunerea ei din partea lui Cristos, discipolii au reacţionat imediat: “Dacă aşa stau lucrurile cu bărbatul şi femeia, este mai bine să nu se căsătorească” (Mt 19,10). Însă el nu corectează proiectul său din această cauză. În orice caz, faptul de a fi “un singur trup” este sigiliul care marchează unirea nupţială a creştinului, adică a credinciosului, care o consideră conform judecăţii lui Cristos, deci conform sensibilităţii credinţei. Nu uimeşte faptul că, atunci când credinţa dispare, urmează în mod fatal şi respingerea acestei prerogative a căsătoriei, strâns legată cu conţinutul crezului creştin.
Prima pastoraţie a Bisericii faţă de cei divorţaţi – adică acei creştini căsătoriţi valid care au încheiat o altă legătură conjugală – şi prima înţelegere faţă de aceia dintre ei care îndrăgesc cu sinceritate credinţa lor creştină nu poate să constea într-o justificare a divorţului, ci, dimpotrivă, trebuie să amintească şi să facă să se înţeleagă, cu o atenţie luminată, înainte de toate valoarea indisolubilităţii.
Aceasta nu înseamnă indiferenţă în faţa unor situaţii de multe ori extrem de complexe, mai ales atunci când după divorţ a urmat formarea altor nuclee familiare, cu prezenţa copiilor, care au dreptul să-i aibă şi să-i simtă aproape pe tata şi pe mama. O atenţie înţeleaptă faţă de aceste situaţii va şti să susţină, să sfătuiască şi chiar să aline, cu discernământ prudent şi delicat, şi cu soluţii variabile în funcţie de cazuri, lăsând lui Dumnezeu judecata cu privire la fiecare responsabilitate: o duritate grosolană sau un tratament grăbit nu sunt niciodată evanghelice, aşa cum nu este insensibilitatea faţă de multele suferinţe care se găsesc adesea în căsătoriile eşuate.
Dar în toate acestea va trebui mereu să iasă în evidenţă fără ezitare căsătoria indisolubilă ca singura conformă evangheliei şi prin urmare alegerea şi starea divorţului ca alegere şi stare ca anormale în profilul creştin şi eclezial, în ele însele complet diforme de planul nupţial voit de Dumnezeu şi revelat de Isus Cristos. În sinteză, calea la care nu se poate renunţa pentru vindecarea în sens creştin a căsătoriei este aceea de a-i reafirma indisolubilitatea şi de a face referinţă la evanghelie. De fapt, e vorba de a înţelege că ea nu este o pură interdicţie şi constrângere.
Apostolul Paul învaţă că faptul de “a fi un singur trup” de la “început” prefigura şi anticipa misterul nupţialităţii însăşi a lui Cristos faţă de Biserică (Ef 5,31-32). Căsătoria, în proiectarea sa divină, a fost imediat o profeţie şi o anticipare a acestei legături de iubire faţă de Biserică, pe care Isus a consumat-o pe cruce şi care este destinată să marcheze starea nupţială a discipolilor săi. Mai mult, însăşi căsătoria necreştină – sau naturală, cum se spune, care are validitatea sa şi valoarea sa – este în stare de neîmplinire, de suferinţă şi de aspiraţie obiectivă, până când nu se converteşte şi nu se rezolvă în căsătoria pe care Cristos a definit-o ca aparţinând întemeierii sale divine “iniţiale”. Numai că pentru aceasta sunt necesare credinţa, pentru a o primi, şi harul, care este mijlocit de sacrament, pentru a o trăi.
Cum se ştie, astăzi este motiv de discuţii animate împărtăşania dată divorţaţilor recăsătoriţi. Însă, pentru a înţelege termenii problemei, este important înainte de toate să se scoată în evidenţă valoarea fie a împărtăşaniei euharistice, fie a apartenenţei la Biserică, şi tocmai acest lucru ni se pare pe larg neînţeles şi absent, fie în consideraţia credincioşilor, fie uneori şi în cea a păstorilor, care, în schimb, ar trebui cei dintâi să facă din aceasta obiect de reflecţie.
Împărtăşania euharistică nu constă într-un simplu confort religios, într-un fel de satisfacţie spirituală, sau într-o iniţiativă lăsată fiecărui creştin, care desigur nu încetează să facă parte din Biserică, deşi este divorţat, sau într-un drept care poate revendicat de acesta. Pe de o parte, împărtăşania euharistică reprezintă cea mai intimă unire cu trupul şi sângele lui Isus Cristos, asumarea lui sacramentală (adică reală), consimţământul deplin la voinţa sa, împlinirea şi desăvârşirea raportului cu el. Pe de altă parte, condiţia celui divorţat – trebuie deosebită clar de păcatul infidelităţii, care poate să fie iertat, ca orice păcat – înseamnă o stare de contrast evident faţă de planul divin de căsătorie revelat şi voit de el pentru discipolii săi şi în care indisolubilitatea este inclusă în mod intrinsec. Exact această antinomie între condiţia divorţatului şi conţinutul Euharistiei trebuie să fie evidenţiată înainte de toate.
Dar şi valoarea şi semnificaţia apartenenţei ecleziale sunt în mod obişnuit neglijate în problema împărtăşaniei date celor divorţaţi. Participarea la masa euharistică comportă şi manifestă propriul a fi pe deplin în trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica. Euharistia şi Biserica se implică reciproc.
În această privinţă, trebuie reafirmate cu claritate două lucruri. Primul: că divorţatul nu este exclus din Biserică, nu numai pentru că Biserica în diferite forme îl îndrăgeşte şi se roagă pentru el, dar şi pentru că el însuşi este chemat să se roage, ba chiar să ia parte la rugăciunea Bisericii în adunarea liturgică. Al doilea: că, din cauza divorţului, datorită unui alt obiect al alegerii sale libere, divorţatul se află într-o situaţie disonantă din punct de vedere eclezial şi euharistic. Nici nu trebuie să uimească faptul că se afirmă, pe de o parte, că nu trebuie să neglijeze adunarea euharistică fără ca, pe de altă parte, să primească trupul şi sângele lui Cristos.
Tradiţia Bisericii are aceste forme reduse de participare: catehumenii, de exemplu, nu participau la toată celebrarea; categoria penitenţilor la rândul său se abţinea, aşteptând ca, după ce s-a îndeplinit itinerarul penitenţial, primind Euharistia să reintre în comuniunea deplină cu Biserica.
Există apoi împărtăşania spirituală, adică de dorinţă, destul de greşit înţeleasă şi devenită aproape nesemnificativă, dar căreia sfântul Toma îi recunoştea o eficacitate foarte mare, datorită faptul că se dobândeşte acelaşi rod ultim – sau “realitate” (res) – al Euharistiei. Neadmiterea la împărtăşania sacramentală ţine vie în conştiinţa Bisericii faptul că divorţul este în contrast cu imaginea pe care o are Cristos despre căsătorie; că îmblânzirea radicalităţii ei este calea greşită pentru a restaura această imagine şi a reînnoi familia în sens evanghelic. Şi, pe de altă parte, nimănui, în măsura bunăvoinţei sale, nu-i este negat harul milostivirii şi al mântuirii. Nu e vorba de a fi convenţionali sau anticonvenţionali, ci pur şi simplu de a şti ce este pentru un creştin Euharistia, care nu este un bine sau o proprietate de care preotul poate să dispună.
Atitudinea Bisericii era deja enunţată clar de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, într-o scrisoare adresată episcopilor din Biserica catolică: “divorţaţii care s-au recăsătorit civil “se află într-o situaţie care în mod obiectiv contrastează cu legea lui Dumnezeu şi de aceea nu pot să aibă acces la împărtăşania euharistică, atât timp cât durează această situaţie”. “Această normă nu are deloc un caracter de pedeapsă sau oricum discriminator faţă de divorţaţii recăsătoriţi, ci exprimă mai degrabă o situaţie obiectivă care face în sine imposibil accesul la împărtăşania euharistică: ”Ei sunt cei care nu pot fi admişi, din moment ce starea lor şi condiţia lor de viaţă contrazic în mod obiectiv acea unire de iubire dintre Cristos şi Biserică, semnificată şi realizată de Euharistie. În afară de aceasta, există un alt motiv pastoral special: dacă s-ar admite aceste persoane la Euharistie, credincioşii ar fi induşi în eroare şi confuzie cu privire la învăţătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei’ (Familiaris consortio)”. “A primi împărtăşania euharistică în contrast cu normele comuniunii ecleziale este deci un lucru contradictoriu în sine. Împărtăşania sacramentală cu Cristos include şi presupune respectarea orânduirii comuniunii ecleziale, chiar dacă uneori este dificilă această respectare, şi nu poate să fie dreaptă şi rodnică dacă credinciosul, voind să se apropie direct de Cristos, nu respectă această orânduire”.
Clerului din Aosta, la 25 iulie 2005, Papa Benedict al XVI-lea spunea: “A participa la Euharistie fără împărtăşire euharistică nu este egal cu nimic, înseamnă mereu a fi implicaţi în misterul crucii şi învierii lui Cristos. Este mereu participare la marele sacrament în dimensiunea spirituală şi pneumatică; şi în dimensiunea eclezială dacă nu strict sacramentală”. Şi adăuga: “Aşadar, trebuie să explicăm că, deşi lipseşte din păcate o dimensiune fundamentală, totuşi ei nu sunt excluşi de la marele mister al Euharistiei, de la iubirea lui Cristos prezent aici. Acest lucru mi se pare important, aşa cum este important ca parohul şi comunitatea parohială să facă în aşa fel ca aceste persoane să înţeleagă că, pe de o parte, trebuie să respectăm indisolubilitatea sacramentului şi, pe de altă parte, că iubim aceste persoane care suferă şi pentru noi. Şi trebuie şi noi să suferim cu ele, pentru că dau o mărturie importantă, pentru că ştim că în momentul în care se cedează din iubire se greşeşte împotriva sacramentului însuşi şi indisolubilitatea apare tot mai puţin adevărată”. S-ar putea spune că aceste reflecţii ale noastre sunt prea angajante pentru credincioşi. De fapt, sunt reflecţii conţinute pur şi simplu în mesajul creştin, care trebuie să facă parte din predica şi cateheza obişnuită a Bisericii, ocupată înainte de toate cu pastoraţia căsătoriei indisolubile.
2012-03-16
Spovada incepe acasa!!
Spovada nu este ceva ce incepe si se termina sub epitrahilul preotului. Indraznesc sa spun ca acela care isi marturiseste pacatele doar in momentul in care ajunge in fata preotului, in cele cateva posturi de peste an, cu mare greutate va reusi sa se cunoasca pe sine si sa se izbaveasca din lanturile nevazute ale patimilor.
Sfintii Parinti, spunand ca "acela care isi vede pacatele este mai mare decat acela care invie mortii", arata cat de mare este cunoasterea de sine, smerenia si pocainta. Acest lucru este insa aproape cu neputinta aceluia care se spovedeste doar de cateva ori pe an, iar si atunci in chip mecanic. Sfinti Parinti, defineste marturisirea pacatelor astfel: "Spovedania este destainuirea rostita a faptelor, a cuvintelor si a gandurilor viclene, facuta de buna voie, cu frangerea inimii (pocainta), cu osandire de sine (smerenie), limpede, fara rusine, cu hotarare de a nu mai cadea in pacat."
Spovada zilnica
Cugetarea la pacatele personale nu trebuie sa ne paraseasca niciodata, zilnic fiind datori sa ne vedem patimile si rautatile care ne inrobesc. Acela care isi uita pacatele sau trece prea usor peste greselile personale va ajunge sa vada numai greselile celor de langa el, pe cand acela care se indeletniceste mai mult cu privirea spre pacatele sale, nu va mai vedea greselile celui de langa el. Astfel, zilnic trebuie sa ne spovedim pacatele si sa cerem iertare pentru ele, inaintea lui Dumnezeu.
Intr-una din rugaciunile de seara, ne rugam astfel: "Milostiveste-Te spre mine, pacatosul robul Tau, si ma miluieste si-mi iarta mie, nevrednicului, toate cate am gresit Tie astazi, ca un om si nu numai ca un om, ci si mai rau decat dobitocul; pacatele mele cele de voie si cele fara de voie, cele stiute si cele nestiute, care sunt din tinerete si din obiceiul cel rau si care sunt din voia cea sloboda si din lene: ori de m-am jurat cu numele Tau, ori de L-am hulit in gandul meu, sau pe cineva am ocarat, sau pe cineva am clevetit in mania mea, sau am scarbit, sau de ceva m-am maniat, sau am mintit, sau fara de vreme am dormit, sau vreun sarac a venit la mine si nu l-am socotit, sau pe fratele meu l-am scarbit, sau m-am sfadit, sau pe cineva am osandit, sau m-am marit, sau m-am trufit, sau stand la rugaciune mintea mea s-a ingrijit de vicleniile acestei lumi, sau razvratire am cugetat, sau prea m-am saturat, sau m-am imbatat, sau nebuneste am ras, sau ceva rau am cugetat, sau frumusete straina am vazut si cu dansa mi-am ranit inima, sau ce nu se cade am grait, sau de pacatul fratelui meu am ras, iar pacatele mele sunt nenumarate, sau de rugaciune nu m-am ingrijit, sau altceva rau am facut si nu-mi aduc aminte; ca acestea toate si mai mari decat acestea am facut."
Recunoscandu-ne greselile in fata celor de langa noi, vom putea sa-i iertam mai usor, atunci cand vor gresi fata de noi. Sa fim pe cat putem de aspri cu noi insine si pe cat putem de blanzi cu ceilalti. Intr-o familie, este de mare folos ca fiecare sa poata spune celui de langa el greselile personale.
Spovada incepe acasa
Un crestin adevarat isi marturiseste zilnic pacatele inaintea lui Dumnezeu, cerandu-si iertare si tuturor celor de langa el, atunci cand greseste lor. Spovedania sub epitrahilul preotului ramane insa singura cale sigura in vedere iertarii pacatelor si a impartasirii cu Trupul si Sangele Mantuitorului.
Mai inainte de a merge la preot, pentru marturisirea pacatelor, se cade a petrece un timp in liniste, fie in casa, fie in biserica, spre a cugeta la pacatele savarsite de la ultima Spovedanie. In aceasta privinta, pentru a nu uita vreun pacat si pentru a nu intarzia foarte mult inaintea parintelui, este de folos a scrie pe o hartie pacatele savarsite.
Se intampla uneori sa spovedim aceleasi pacate. Chiar si asa, acest lucru nu inseamna ca ne spovedim degeaba, ci mai ales ca nu luptam suficient cu patimile respective. A merge la duhovnic si a spune "Am facut aceleasi pacate, parinte!" este un semn de nepasare si de trandavie sufleteasca. Este bine ca nu apar pacate noi, insa e rau ca nu putem scapa de patimile cele vechi, deoarece in aceasta viata nu exista stare pe loc; fie urcam, fie coboram, numai pe loc nu stam.
Este de mare folos sa intelegem de ce ne spovedim, de ce avem nevoie de preot pentru acest lucru, de ce nu putem sa ne cerem iertare numai inaintea lui Dumnezeu si a semenilor nostri etc. Pentru aceasta, de mare folos ne poate fi citirea zilnica din Sfanta Scriptura si din cuvintele duhovnicesti ale Sfintilor Parinti. Cu cat vom intelege mai bine lupta ridicata de diavol impotriva noastra si greutatea pacatelor savarsite, cu atat ne vom spovedim mai atent si mai des inaintea parintelui duhovnic, prin post si rugaciune apropiindu-ne, mai apoi, de Sfanta Euharistie.
Spovada nu este totuna cu "sfatul psihologului"
Spovada este una dintre Tainele Bisericii; prin marturisirea cu pocainta a pacatelor, inaintea preotului duhovnic, Hristos Insusi iertandu-ne pacatele si dandu-ne harul Sfantului Sau Duh, spre tamaduire si spre mantuire. Astfel, daca tot mergem sa ne spovedim, este bine sa ne spovedim si cum trebuie. Nu mergem la duhovnic sa ii povestim ce am mai facut in ultima vreme ori pentru a-i spune ce a mai facut o ruda sau alta, ci pentru a scoate la iveala duhurile necurate care ne inrobesc peste saptamana, facandu-ne sa cadem in nedragoste, mandrie si judecata nemiloasa.
Chiar daca preotul este si un bun psihilog, el ajungand sa cunoasca din ce in ce mai bine sufletul uman si nevoile acestuia, Spovedania nu trebuie transformata intr-o discutie psihologica, asemenea celei avute cu un psihilog. Orice discutie sau nelamurire trebuie sa aiba loc inainte sau dupa Spovedanie, iar nu in timpul acesteia.
Ca un om sa se spovedeasca bine este nevoie mai intai ca el sa se cunoasca bine. Cand cel care se spovedeste se cunoaste bine, preotul poate sa nu mai intrebe despre pacate; intrebarile duhovnicului ajuta numai spre o cunoastere de sine mai buna a celui venit. Astfel, cel care ar trebui sa vorbeasca mai mult in Spovedanie ar trebui sa fie cel care se spovedeste (marturiseste), iar nu preotul. Spovedania nu este predica sau cateheza. Cartile duhovnicesti si Sfanta Scriptura, precum si indreptarele de spovedanie, ne ajuta sa ne cunoastem mai bine, deci si sa ne spovedim bine.
Spovedania implica trei marturisiri: marturisirea faptelor, a cuvintelor si a gandurilor straine de Dumnezeu. Marturisirea tuturor gandurilor este vitala pentru sanatatea sufleteasca a celui care se spovedeste. Gandurile sunt viitoare fapte, drept pentru care, pentru a nu mai ajunge la a savarsi anumite fapte, se cade a privi cu toata seriozitatea gandurile straine de Dumnezeu. Sa spovedim nu numai pacatele, ci si gandurile, gandurile de teama, de tristete, de bucurie sau de suparare, prilejuite de diverse evenimente, slabiciunile si infidelitatile noastre asupra sacramentului casatoriei, indoielile asupra credintei, etc. Odata ingenuncheat in fata preotului – Cristos marele preot - sub epitrahil, credinciosul trebuie sa fie constient de faptul ca Cristos este de fata si ca ii asculta marturisirea, este o intalnire personala cu Dumnezeu. Preotii sunt numai niste martori ai intoarcerii celor pacatosi catre Dumnezeu (martori ai pocaintei). Astfel, esentiala este pocainta cu care ingenunchem la Spovada, iar nu discutia avuta cu preotul.
Spovada deasa si corecta tamaduieste orice patima
In general, omul se pregateste mai ales in posturile cele mari, si atunci in graba sau din obisnuinta. Trebuie stiut faptul ca, in cursul anului, spovedania este mai ferita de graba specifica perioadelor aglomerate de la sfarsitul posturilor. Duhovnicul trebuie sa fie un om care sa ne insoteasca tot anul, iar nu un om pe care sa il vizitam rareori. Pentru aceasta, rugaciunea zilnica pentru duhovnic nu trebuie trecuta cu vederea, pe acesta fiind datori sa-l pomenim mai inainte de toti ceilalti.
Cautarea unui duhovnic foarte ingaduitor sau a unui duhovnic vazator cu duhul nu este un lucru sanatos. Un om grav bolnav nu cauta un doctor care sa-i dea sucuri dulci, ci un doctor care sa curate cat mai bine rana, indiferent de durerea pricinuita. Este drept, asprimea poate pierde pe cel venit mai mult decat mila. Pentru aceasta, ca duhovnic, un preot trebuie sa aibe inima de parinte, de frate si de prieten; trebuie sa aiba dreapta credinta, dragoste si rabdare fata de cei veniti la el; trebuie sa nu se grabeasca in scaunul Spovedaniei; trebuie sa tina o legatura continua cu cel pe care il spovedeste (macar saptamanal).
Sa alergam cat mai des la Spovedanie, iar nu doar in cazul savarsirii unui pacat grav. Facand astfel, obiceiurile cele rele nu se intaresc si mai mult, patimile sunt urmarite mai usor, uitarea nu le poate acoperi de fel, harul se redobandeste mai repede, iar vrajile si celelalte lucruri satanice se arata neputincioase.
Deoarece nimeni nu ne poate obliga sa venim la Taina Spovedaniei, nu trebuie ca duhovnicul sa ne smulga marturisirea pacatelor, ci noi insine, dupa o amanuntita cercetare de sine, sa recunoastem starea de cadere in care ne aflam. Rostirea pacatelor cu frangere de inima vine numai din constientizarea faptului ca, prin pacate, L-am intristat pe Dumnezeu. Pocainta este o tristete si o durere adanca a inimii manifestata si ca o puternica ura fata de pacat. Mandria ne impiedica sa ne cunoastem, atat pe noi, cat si pe Dumnezeu. Osandire de sine si autoinvinuirea pentru pacatele personale, fara a arunca vina asupra altora, este singurul mod corect de a ne spovedi.
2012-02-21
16.10.2011, Vatican (Catholica) - În Bazilica San Pietro plină de oameni, Papa Benedict al XVI-lea a anunţat astăzi că anul 2012-2013 va fi un “An al Credinţei”. Sfântul Părinte a făcut acest anunţ în timpul predicii sale de la Liturghia ce a marcat încheierea unei întâlniri organizate de Consiliul Pontifical pentru Noua Evanghelizare, căruia Papa i s-a adresat sâmbătă. Vorbind despre decizia de a convoca un “An al Credinţei”, Suveranul Pontif a spus că este “pentru a da un nou impuls misiunii întregii Biserici de a conduce oamenii afară din deşertul în care se regăsesc adesea, spre locul vieţii şi al prieteniei cu Cristos”. A mai spus că “va fi un moment de har şi de angajament pentru o mai completă convertire la Dumnezeu, de întărire a credinţei noastre în El şi de proclamare a Sa cu bucurie către oamenii vremurilor noastre”.
Pentru a clarifica semnificaţia acestui “An al Credinţei”, Sfântul Părinte a spus că pregăteşte o scrisoare apostolică specială, anunţând de asemenea că Anul va începe “la 11 octombrie 2012, la a 50-a aniversare a Conciliului Vatican II, şi se va încheia la 24 noiembrie 2013, în Solemnitatea lui Cristos Rege”. În timpul predicii, Sfântul Părinte s-a referit la întâlnirea sa cu Consiliul Pontifical pentru Noua Evanghelizare, spunând că a fost încântat că reuniunea a avut loc în luna octombrie, o lună dedicată rugăciunii, la o săptămână înainte de Duminica Mondială a Misiunilor. A subliniat apoi că nu există vreo opoziţie între “mission ad gentes” şi noua evanghelizare, adăugând că cea din urmă este foarte urgentă, “în special în ţările cu tradiţie creştină, care au devenit tot mai mult ‘indiferente’ şi ‘ostile’ misiunii Bisericii”.
La începutul celebrării euharistice, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Noua Evanghelizare, Arhiepiscopul Rino Fisichella, s-a adresat pe scurt Sfântului Părinte. A spus că misiunea Bisericii are acum nevoie “de o nouă faţă, aceea a noii evanghelizări, în principal pentru credincioşi, ca să redescopere tăria credinţei şi bucuria mărturiei”. Papa s-a folosit de istorie şi de pericopa evanghelică a zilei pentru a sublinia încă o dată importanţa noii evanghelizări. “Teologia istoriei a fost o parte importantă şi esenţială a noii evanghelizări, deoarece oamenii acestor vremuri, după dezastruoasa eră a imperiilor totalitare din secolul XX, au nevoie să găsească o viziune clasă asupra lumii şi timpului, o viziune cu adevărat liberă şi paşnică.” Apelând la prima epistolă a Sf. Paul către tesaloniceni, Sfântul Părinte a explicat că ea demonstrează faptul că pentru a fi eficientă, evanghelizarea are nevoie de puterea duhului.
La finalul predicii a subliniat că “noii evanghelizatori sunt chemaţi să meargă pe Calea care este Cristos, să facă cunoscută altora frumuseţea Evangheliei care dă viaţă”, după care a mulţumit celor prezenţi că sunt “protagonişti ai noii evanghelizări”. (După corespondenţa semnată de Lydia O’Kane pentru Radio Vatican)
O punte între morți și vii
Luna noiembrie este luna dedicată într-un mod special comemorării celor răposaţi, celor care au încheiat deja pelerinajul lor pe acest pământ. Însuşi anotimpul specific acestei luni este un simbol caracteristic care ne dă senzaţia trecerii de la o stare la alta (în natură bântuie maturitatea, bântuie culoarea ruginie şi toate roadele "se desprind de la viaţă"). Este un mod indicativ de a privi şi de a trăi memoria specială dedicată lor, cu alţi ochi, nu numai cei ai pierderii, ai singurătăţii, ci şi cu cei ai completării, ai unirii realităţii lor cu cea a lui Dumnezeu şi cu cea a altor suflete care au ajuns la destinaţie. Este dezlipirea de cele trecătoare pentru a continua viaţa într-un spaţiu deja pregătit unde totul devine una în materie de armonie, de iubire, de splendoare. Deci realitatea lor trebuie filtrată, aşa cum spuneam, prin prisma realizării. Plecarea pentru ei semnifică o completare a maturităţii, o completare a vieţii, iar pentru noi este o luptă pentru a demonstra nouă înşine capacitatea profundă a credinţei şi a speranţei pe care o construim, din care trăim şi ne alimentăm deseori în dificultăţi.
Gândindu-ne la cei dragi care ne-au părăsit din punct de vedere fizic, sunt două lucruri care uneori ne frământa, ne fac să ne gândim şi ne pun la încercare: unde sunt acum şi ce legătura există între ei şi noi. La prima deja am răspuns; ei trăiesc din plinătatea pe care au reuşit să o dăruiască încă când erau printre noi, ţinând cont de valorile evangheliei conştienţi sau mai puţin. Ei sunt prezenţi chiar dacă uneori cu dificultate noi acceptăm absenţa - prezenţa lor. Găsim mii de motive să spunem că mai trebuiau să trăiască, că erau prea tineri etc., că parcă am fi noi stăpâni pe viaţa lor şi am trebui să dăm noi ştafeta plecării. Apoi, între ei şi noi rămâne o legătură, o punte de contact mai solidă sau mai puţin, în funcţie de relaţia pe care am construit-o când erau încă pe pământ. Deci ei constituie o prelungire şi pentru noi, lasă o urmă în noi din ceea ce au fost şi continuă să fie. Chiar dacă printre ei se află şi cei mici, şi adolescenţi, şi tineri, pentru Dumnezeu nu contează vârsta, ci cum ei au ştiut şi au reuşit să conlucreze cu harul său în momentele dificile ce au trebuit să înfrunte.
Deci, cum ziceam, în această lună dedicată lor, în biserici, dar mai ales în cimitire, mii şi mii de credincioşi sau simpli pelerini îşi vizitează morţii, pun o floare, aprind o lumânare, rostesc o rugăciune, varsă o lacrimă. Este spiritul complet (trup şi suflet, materie şi spirit) care ne leagă de cei dragi şi manifestăm faţă de ei gesturi pline de afecţiune care pentru noi au un sens imens. Ne face să-i menţinem vii în interiorul nostru. Realitatea lor nu este sau nu trebuie să fie statică, nu-i găsim numai în cimitire şi numai în această lună. Comuniunea pe care am legat-o cu ei de-a lungul anilor continuă, indiferent de timp şi spaţiu. Ei trăiesc şi vor trăi în noi atâta timp cât noi le acordăm timp şi spaţiu, atâta timp cât lăsăm lor acel loc rezervat şi nu-l ocupăm cu altceva. Menţinem un dialog deschis între noi şi ei, dialog care se bazează pe cunoaşterea personalităţii lor, a sentimentelor profunde faţă de valorile vieţii, a dorinţelor lor faţă de noi şi de lumea care ne înconjoară. Îi simţim aproape pentru că dialogăm încontinuu cu ei şi prin ei mijlocim la Dumnezeu ajutor. Ascultăm în noi răspunsurile lor fără să amestecăm subiectivismul nostru în ceea ce cerem. Ştim să-i ascultăm când lăsăm deoparte ceea ce vrem noi mai mult şi dăm spaţiu glasului lor. Această comuniune este canalul privilegiat care ne leagă de realitatea lor şi ne ajută să-i simţim vii, aproape de noi, părtaşi la ceea ce trăim şi la ceea ce ni se întâmplă. Cum am zis şi mai înainte, ei rămân vii în noi atâta timp cât noi le permitem; niciodată nu se despart de noi dacă nu-i îndepărtăm şi nu-i uităm. Lipsa fizică trebuie să fie un imbold mai adânc de a menţine acel lanţ de viaţă care nu se rupe odată cu plecarea lor din această lume şi nici nu se rugineşte dacă ştim să-l alimentăm.
Facă bunul Dumnezeu să medităm mai mult asupra realităţii lor şi să le oferim din timpul nostru pentru a fi în continuă comuniune. Fie ca sentimentele de recunoştinţă, de iubire profundă şi autentică, pe care le-am instaurat, să ne conducă zilnic să-i recunoaştem, să-i ţinem vii în noi în acea sferă a spiritului unde se contopesc şi se unesc toate sufletele.
ESTE POSIBIL SĂ SE CREADĂ FĂRĂ SĂ SE PRACTICE ACEASTĂ CREDINȚĂ?
Un Arhiepiscop brazilian, comentează fraza frecventă: Cred, dar nu sunt practicant!
SAN PAOLO, duminică, 30 octombrie 2011 (zenit.org).- Este posibil să se creadă fără să se practice această credință? S-a întrebat Mons. Murilo S. R. Krieger, scj, Arhiepiscop de São Salvador da Bahia (Brasilia), oprindu-se într-un articol asupra unei fraze pe care o aude deseori în această privință.
„Atunci când, într-o întâlnire între prieteni, conversația se învârte în jurul unor chestiuni religioase, se întâmplă deseori ca cineva să spună cu naturalețe și siguranță: Cred, dar nu sunt practicant! Este o afirmație ce pare atât de bine formulată, atât de logică, încât nimeni nu o contestă. Astfel, după câteva zile, într-un alt grup, dacă discuția se învârte în jurul chestiunilor religioase, este posibil ca cineva să pronunțe aceeași afirmație”, spune Arhiepiscopul.
„Mai mult decât o afirmație izolată, această idee, după care se poate crede fără a pune în practică ceea ce se crede este atât de comună încât în multe ambiente a devenit deja o mentalitate”. Pentru Mons. Krieger, „justificarea acestui comportament diferă de la persoană la persoană”: „există acea persoană care a pus deoparte practica religioasă datorită dezamăgirii față de un ghid al comunității; o altă persoană, fără a-și da seama, a abandonat încet încet viața lui de credință, a petrecut mult timp fără să citească Cuvântul lui Dumnezeu, fără să se mai roage și fără să participe la Sf. Liturghie de duminică, astfel că, atunci când și-a dat seama, își organizase deja viața astfel că nu mai era nici un loc pentru expresii religioase”.
Alte persoane, în schimb, „aveau o cunoștință atât de superficială despre propria religie încât au abandonat-o fără să-și pună prea multe întrebări”, așa cum sunt și din aceia care „vor să-și boteze copii ca un simplu act social”.
Este posibil să se creadă fără să se practice credința? întreabă Arhiepiscopul brazilian.
„Anumite persoane abandonează practica religioasă, spunând că sunt în căutarea unei mai mari autenticități. Spun că nu iubesc normele și riturile, că preferă o religie mai spirituală, fără structuri”. După părerea mea, „aceste persoane uită că sunt ființe umane și nu îngeri. Îngerii nu au nevoie de semne, de gesturi și cuvinte pentru a se relaționa”.
„Contrar, noi folosim chiar trupul nostru ca mijloc de comunicare. Traducem sentimentele noastre printr-un surâs sau o strângere de mână, un cuvânt sau o atingere; ținem să ne reunim cu familia în zilele de sărbătoare și telefonăm unui prieten pentru a-i ura bucurie în ziua lui de naștere; facem cadou un trandafir mamei și rămânem încântați față de gestul unui copil care deschide brațele pentru a-și îmbrățișa tatăl care sosește acasă”.
„Cum putem atunci să ne relaționăm cu Dumnezeu numai cu limbajul îngerilor, pe care nici măcar nu-l cunoaștem? ” se întreabă episcopul.
„Credința ne introduce în familia fiilor și fiicelor lui Dumnezeu”, a subliniat Monseniorul. „În ea, este fundamentală practica iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Familia noastră creștină are o istorie, o tradiție bogată și celebrări foarte frumoase. Se poate întâmpla ca vreunul să nu le înțeleagă. Dar înainte să le ignore, sau, mai rău, să le disprețuiască, nu ar fi mai bine să caute să le cunoască, să pătrundă semnificația lor și să descopere valorile pe care le propagă?”.
Pentru Arhiepiscopul din São Salvador da Bahia, „nu se poate a se vrea o credință fără gesturi, cu scuza căutării unei mai mari autenticități”.
„Tatăl veșnic, atunci când a voit să-și demonstreze iubirea lui, a ținut cont de modalitatea noastră de a gândi și de a acționa. Mai mult decât să-și exprime iubirea în mod spiritual, a concretizat-o: n-i l-a trimis pe Fiul său, care a locuit între noi”.
„Cred, dar nu sunt practicant. Credința (cred) și viața (nu practic) nu pot fi separate între ele. Prin natura lor înseși, ele trebuie să fie unite. O credință fără opere este moartă; operele, chiar și cele de pietate, fără credință devin goale”, a încheiat Mons.
